Toate problemele sunt probleme relaționale. Nu am spus-o eu, a spus-o Albert Adler. Dacă te gândești bine, majoritatea problemelor noastre, majoritatea lucrurilor pe care oamenii le gestionează sunt relaționale, inclusiv problemele legate de încălzirea globală sunt relaționale. Este un fel de relație cu pământul.
În terapie, în viață și în fiecare experiență de conexiune pe care o avem cu ceilalți – dar și cu noi înșine – relațiile devin terenul pe care apar cele mai mari provocări, dar și cele mai mari oportunități de vindecare. Sistemele Familiale Interne (IFS) oferă o înțelegere a modului în care aceste relații se reflectă în Sinele nostru și Părțile care îl compun. În multe cazuri, Părțile Protectoare preiau sarcina de a menține o formă de siguranță relațională. Ele pot manifesta anxietate de separare, supra-vigilență sau chiar o detașare completă, în funcție de ce cred ele că este necesar pentru a ne proteja. Adesea, ceea ce pare evitant sau lipsit de empatie este doar o formă de protecție împotriva durerii relaționale. Lucrăm cu acești Protectori ca și cum ar fi persoane reale dintr-un sistem intern – și când începem să ne uităm la ei cu curiozitate, vedem că ei nu sunt doar acolo ca să ne saboteze relațiile, ci ca să ne țină în viață. Și fac o treabă incredibilă!
Stiluri de atașament sau Părți Protectoare?
Dar dacă stilul nostru de atașament nu este doar ceva ce ‘avem’, ci un grup de Părți care s-au format în jurul unor răni relaționale? Este o întrebare care deschide perspectiva și schimbă complet felul în care lucrăm cu atașamentul. Nu mai vorbim despre o etichetă – „atașament evitant” sau „dezorganizat” – ci despre o întreagă echipă internă care încearcă să-și facă treaba într-un context în care, cândva, conexiunea a fost periculoasă sau nesigură. În IFS, nu încercăm să „corectăm” stilul de atașament, ci să aducem mai mult Sine– prezență, compasiune, curiozitate – în relația dintre Părțile noastre. Ce am observat în practica mea este că atunci când Părțile simt prezența Sinelui, nu mai simt nevoia să gestioneze singure totul. Relația internă se transformă, iar odată cu ea, și modul în care ne raportăm la ceilalți. Nu le forțăm să „renunțe” la strategiile lor, ci le întrebăm: Ce încearcă să prevină? Ce le-ar plăcea să se întâmple dacă ar avea încredere că sunt în siguranță?
La o discuție despre atașament de la ultima conferință IFS, Chris Burris a subliniat faptul că Părțile sunt în relație constantă între ele – chiar și atunci când sunt polarizate. De fapt, tocmai aceste polarizări sunt o formă de relație tensionată:
Cred că una dintre situațiile în care Părțile relaționează între ele este atunci când avem o polarizare și poate avem Părți care funcționează în moduri diferite, astfel încât natura managerilor este în mod natural polarizată, iar managerii trebuie să prezinte lucruri, iar Pompierii trebuie să reacționeze la lucruri. Așadar, sunt în relație, chiar dacă sunt polarizați unul față de celălalt. Și astfel să îi fac să vadă că au un scop comun, care este protecția, și apoi cum au început să lucreze împreună în sistem.
Această perspectivă este esențială: atunci când Părțile încep să colaboreze, apare o formă de armonie internă care nu fusese posibilă înainte. Relațiile devin mai ușor de navigat când înăuntru nu mai este un câmp de luptă:
Celălalt mod în care lucrez este frecvent: putem avea o Parte tânără, dar putem avea o altă Parte adolescentă care de fapt lucrează pentru a proteja acea Parte tânără. Astfel, de multe ori întreb un adolescent dacă acea Parte are o relație cu sinele adult, îi cer adolescentului să facă o introducere și să prezinte sinele adult și relația pe care acea Parte o are cu o altă Parte. Astfel, este puțin mai ușor pentru Exilat să își cunoască sinele adult atunci când relațiile sunt naturale.
Adesea, Exilații dezvoltă stiluri de atașament proprii – reactive, înghețate sau rezistente. Aceste stiluri pot deveni tipare automate de reacție în relațiile exterioare:
Ceea ce a început să mă intereseze cu adevărat a fost modul în care se produc rănile de atașament la copii și acest proces de atașament la exilați. Vedem cum exilații intră într-un atașament înghețat sau reactiv sau de rezistență. Deci, vedem că stilurile de atașament încep să se manifeste în Exilații înșiși. Iar modul în care menținem relația sau îl ajutăm pe client să mențină relația și să fie prezent cu Exilatul vindecă cu adevărat acele răni de atașament care pot fi reluate sau declanșate din nou și din nou în relațiile lor intime.
Evitanții nu sunt reci. Sunt protejați. Sunt Părți care au învățat că apropierea doare. Deci stai departe, nu pentru că nu vrei, ci pentru că nu mai suporți o altă rană.
Această înțelegere este de o importanță imensă mai ales în lucrul cu trauma de atașament. Pentru că deseori lucrăm cu oameni care nu știu că trauma lor nu este „ce li s-a întâmplat”, ci lipsa relației sigure în care să se întâmple lucrurile.
Mie mi se pare că IFS nu e doar o terapie a traumei, ci o terapie a relației. Relația cu Sinele, în primul rând. Dacă o Parte nu simte că poate conta pe Sine – pe mine –, atunci va face orice ca să se protejeze. Dar când simte Sinele prezent, începe să se relaxeze.
Un element cheie în IFS este recunoașterea faptului că Sinele are o experiență comună cu Partea. Sinele nu este o instanță externă. A fost acolo, a trăit același moment – chiar dacă a fost adesea plecat în serviciul supraviețuirii:
Este foarte interesant, dar cred că, deoarece Sinele și Partea împărtășesc aceeași experiență, atunci există un mod în care Sinele poate înțelege la un nivel mult mai profund, deoarece a trăit și el aceeași experiență. Iar ruptura este între Parte și Sine. Vom auzi lucruri de genul: nu am încredere în tine, nu ai fost acolo și nu ai nicio putere sau Partea crede că tu ești cel care bea prea mult, deci nu am încredere în tine. Așadar, Părțile adesea nu știu cine este Sinele.
Vindecarea relațională începe în interior
În acest context, terapeutul are un rol important, dar vindecarea autentică apare când relația se reface intern:
Cred că terapeutul joacă un rol important, dar modul în care acea relație se vindecă, dar intern pentru cineva îi dă un sentiment mai mare de armonie și fluiditate în capacitatea lor de a relaționa.
Un aspect esențial este autoreglarea. Relațiile ne cer să fim prezenți, să ne exprimăm nevoile, să ne reglăm emoțional și să avem încredere în celălalt:
Iar relațiile ne cer să ne autoreglăm, să fim capabili să ne exprimăm nevoile, să acordăm încredere reciprocă și să menținem o anumită coerență în relație. Deci, ne permit să navigăm mult mai ușor odată ce aceste Părți sunt vindecate.
Vindecarea nu înseamnă să ne agățăm de terapeut sau să așteptăm ca el să fie mereu acolo. De fapt, poate fi o ușurare când realizăm că nu este nevoie ca terapeutul să ne poarte toate durerile. Aceasta este și o eliberare pentru mulți terapeuți. Nu trebuie să fim cei care „salvează”. Nu trebuie să fim mereu cei care conțin totul.
Și da, ca terapeuți, suntem adesea atrași de relații tocmai pentru că avem multe Părți care știu să îngrijească. Dar tocmai această trăsătură poate deveni o povară:
Doamne, nu trebuie să fiu eu acela. Serios. Nu trebuie să am grijă de rănile tuturor, nu? Ăsta a fost un rol în familia mea. Și apoi să faci asta pentru toți clienții tăi este o povară atât de mare. Și a fost o ușurare.
Nu am fi în acest domeniu dacă nu am fi super relaționali și nu am avea o mulțime de Părți care ajută la îngrijire. Și poate fi o povară. Ca atunci când ne asumăm prea multe din aceste nevoi de atașament.
Rolul terapeutului devine astfel acela de a facilita reconectarea între Sine și Părți – nu de a fi el sursa principală de reglare sau vindecare. Astfel, clientul poate vorbi în numele rănilor sale fără să se simtă dependent de perfecțiunea terapeutului:
Cred că relația de la Sine la Parte face ca clientul să poată vorbi în numele acestor răni. Dar nu suntem blocați în acel rol perfect, care este greu de menținut.
Și, în cele din urmă, totul se leagă de nevoia noastră profund umană de a fi văzuți, auziți și apreciați. Întrebările cheie din terapie nu sunt doar despre tehnică, ci despre conexiune reală:
În spatele oricărui Protector care pare rece sau detașat, există adesea o Parte Exilată care a simțit că nu a fost niciodată văzută.
Cred că este vorba despre importanța de a fi văzut, auzit și apreciat. Și putem întreba, ceea ce voiam să spun din studiul de cercetare este că, dacă cerem feedback clientului și facilităm lucrurile – vă simțiți înțeles? Simțiți că aveți acces pentru a fi înțeles? Și apoi, dacă cerem acest feedback, clienții ni-l pot oferi, dar trebuie să anticipăm puțin acest lucru.
🌀 În loc de concluzie
Relațiile nu sunt doar un context în care apar problemele. Ele sunt, în egală măsură, locul în care are loc schimbarea. Iar atașamentul, în perspectiva IFS, nu este o etichetă, ci o hartă a relațiilor interne. Fiecare stil reflectă un sistem intern viu, format din Părți care au învățat – adesea dureros – cum să supraviețuiască în absența unei conexiuni sigure. Rolul nostru ca terapeuți este să creăm, împreună cu clientul, acel spațiu intern unde fiecare Parte să se simtă în siguranță, văzută și, eventual, eliberată de povara sa.
Cum spunea Chris Burris spre finalul conversației:
IFS este o cale de a ne repara relațiile – dar nu de la exterior spre interior, ci exact invers.
Relația cu Părțile noastre este prima relație care are nevoie de atenție. Din ea se naște capacitatea de a fi într-o relație și cu ceilalți.
Pentru a sprijini Părțile să elibereze o credință, un comportament, un gând sau un sentiment care nu vă mai este de folos, vă recomand practicarea meditației Eliberare:
