Unii oameni par să aibă un talent deosebit pentru orientare. Pot să arunce o privire pe hartă o dată și apoi să meargă cu încredere pe jos sau cu mașina printr-un oraș în care nu au fost niciodată. Ei știu unde este soarele în orice moment, își pot aminti unghiul unei curbe pe care au luat-o cu o oră în urmă, își pot aminti și folosi repere evidente și mai puțin evidente și știu aproape instinctiv dacă să meargă la stânga sau la dreapta atunci când un drum se împarte. Este o abilitate impresionantă: o parte memorie, o parte intuiție și o parte atenție exersată.
Dar noi nu navigăm doar prin peisaje externe. Navigăm și prin cele interne. Iar unii oameni, din diverse motive, sunt mai experimentați și mai atenți la cartografierea lor interioară decât alții.
În cadrul terapiei, în special prin intermediul Sistemelor Familiale Interne (IFS), începem să ne dezvoltăm un simț intern al direcției: o modalitate de a ști unde suntem, unde am fost, ce ne comunică Părțile noastre și cum să ne găsim calea de urmat în interiorul minții și corpului nostru.
Cartografierea terenului extern și cartografierea minții
Atunci când folosim un GPS, ne bazăm pe o hartă pre-construită a terenului: una care ne ajută să înțelegem ce este în jurul nostru, cât de departe suntem de destinație și ce viraje trebuie să facem pe parcurs. Cartografierea internă nu este foarte diferită. Atunci când începem să ne înțelegem sistemul de Părți, începem să creăm o hartă a propriului nostru teren intern. Identificăm regiuni comune, precum coridorul perfecționistului, buzunarul vulnerabil al durerii, turnul de veghe al criticului sau mlaștina cețoasă a disocierii.
Începem să învățăm:
- Ce Parte apare chiar acum?
- De unde a venit?
- Ce alte Părți călătoresc de obicei cu ea?
- Ce ne ajută să ne întoarcem acasă, la Sine, atunci când ne pierdem?
Așa cum unii oameni au un simț mai bun al direcției externe, unii dintre noi au dezvoltat o orientare internă mai puternică. Adesea, acest lucru provine din necesitate. Dacă a trebuit să anticipați climatul emoțional din familia voastră, să vă feriți de reacții imprevizibile sau să vă autosupravegheați constant pentru siguranță, este posibil să vă fi dezvoltat un radar intern ager. Unul care poate simți schimbările rapid, dar poate că nu știi încă cum să le interpretezi sau să ai încredere în ele.
Ce spune știința creierului despre orientare
Persoanele cu un puternic simț al direcției au adesea avantaje neuronale deosebite. Cercetările neuroștiințifice arată că hipocampul, centrul de memorie și navigație spațială al creierului, joacă un rol central. Un studiu realizat de University College din Londra a constatat că șoferii de taxi londonezi, care sunt supuși unui antrenament riguros pentru a memora peste 25 000 de străzi ale orașului, aveau hipocampii posteriori semnificativ mai mari decât o persoană obișnuită. Această regiune pare să crească ca răspuns la experiența extinsă în navigație și la cerințele de memorie spațială.
Alături de hipocamp sunt celule numite celule de rețea, celule de localizare și celule de orientare a capului. Aceste celule ajută la crearea reprezentărilor interne ale locului în care ne aflăm în spațiu. Gândiți-vă la ele ca la un GPS mental care ne ajută să formăm hărți interne, să urmărim mișcarea și să ne orientăm către destinații familiare sau noi.
Unii oameni au în mod natural sisteme mai active sau mai bine dezvoltate în această regiune, în timp ce alții le consolidează prin utilizare repetată. În mod interesant, cercetările arată, de asemenea, că persoanele cu un simț spațial deficitar utilizează adesea insuficient hipocampusul și se bazează mai mult pe repere vizuale, cum ar fi indicatoarele stradale sau magazinele, în timp ce navigatorii performanți pot construi hărți mentale independente de indiciile vizuale.
Aceeași regiune a creierului este profund legată de memorie, emoție și chiar imaginație; funcții care sunt, de asemenea, esențiale pentru modul în care ne cartografiem viața interioară.
Suprafața corporală: Conștiința spațială și simțurile
Un puternic simț al direcției nu se referă doar la cartografierea cognitivă; acesta este, de asemenea, profund înrădăcinat în conștiința spațială, capacitatea noastră de a simți unde se află corpul nostru în raport cu mediul din jurul nostru. Aceasta este o inteligență corporală care începe să se formeze în copilărie, modelată de mișcare, integrare senzorială și feedback din partea lumii.
Conștiința spațială se bazează pe sisteme multiple: propriocepția ( percepția poziției corpului), funcția vestibulară (echilibru și mișcare), aportul vizual și coordonarea motorie. La fel de importantă, deși adesea mai puțin discutată, este interocepția, capacitatea de a simți ce se întâmplă în interiorul corpului nostru. Foamea, bătăile inimii, ritmul respirației, tensiunea, sațietatea, schimbările emoționale – toate aceste indicii interne fac parte din modul în care ne orientăm și rămânem în contact cu noi înșine.
Interocepția este oglinda internă a conștiinței spațiale externe. În timp ce conștiința spațială ne spune unde ne aflăm în spațiu, interocepția ne spune cum suntem, oferindu-ne semnale că ceva este prea mult, insuficient sau exact cum trebuie. Ea ne ajută să observăm primele semne de anxietate, epuizare, copleșire sau calm. Persoanele cu o conștiință interoceptivă mai puternică au adesea o percepție mai clară a stărilor lor emoționale și fiziologice, în timp ce cei cu o interocepție mai slabă se pot strădui să numească sau chiar să observe ceea ce se întâmplă în interior până când devine extrem.
Atunci când aceste sisteme interioare și exterioare funcționează bine împreună, putem simți și răspunde la mediul înconjurător cu mai multă precizie și ușurință. Dar pentru mulți dintre noi, traumele, stresul cronic sau deconectarea de la corpul nostru pot încețoșa aceste semnale. De aceea, o parte din construirea unei hărți interne nu constă doar în înțelegerea intelectuală a Părților noastre. Este vorba, de asemenea, de a simți unde ne aflăm în interior și de a lăsa ca acest lucru să ne influențeze modul în care răspundem.
Practicile care dezvoltă conștiința spațială și interoceptivă, precum mișcarea conștientă, dansul, yoga, respirația sau pur și simplu pauza pentru a observa senzațiile interne, ne pot ajuta să ne localizăm din nou, atât în exterior, cât și în interior. Acestea consolidează căile neuronale dintre senzație și prezență, sprijinind o cartografiere internă mai clară.
La fel cum terenul fizic devine mai familiar cu cât îl parcurgem mai mult, peisajele noastre interne devin mai ușor de traversat atunci când le parcurgem cu atenție. Iar corpurile noastre, care dețin atât de multe dintre aceste informații, pot fi o busolă în care învățăm să avem încredere.
Simțul meu intern și extern al direcției
Personal, am avut întotdeauna un bun simț al direcției externe. Am tendința de a ști unde mă aflu în spațiul fizic, chiar și pe un teren necunoscut. Rareori mă rătăcesc și adesea știu intuitiv cum să mă întorc de unde am venit. Propriocepția mea, percepția locului în care se află corpul meu în spațiu, pare solidă și fiabilă. Îmi imaginez că o parte din acest lucru se datorează faptului că viața în aer liber este o parte familiară a neamului meu: bunicul meu a fost un pasionat de drumeții, ciclism și observarea păsărilor; tatăl meu, terapeut și pasionat de viața în aer liber, a împărtășit această legătură cu pământul și mișcarea. Faptul că am crescut într-o familie în care prezența, observația și conștiința spațială au fost modelate, fie prin observarea liniștită a unui traseu, fie prin ascultarea atentă a terenului emoțional al unei persoane, este ceva care probabil m-a format.
De asemenea, am un simț intern al direcției destul de rafinat, care cred că s-a dezvoltat în timp prin practică interoceptivă constantă. Această monitorizare interioară, simțind ce se întâmplă în interiorul corpului meu, emoțional și somatic, a fost parțial alimentată de pasiunea mea de a fi terapeut. Este o abilitate pe care o folosesc în fiecare zi când îi ajut pe alții să navigheze în propria lor lume interioară. Dar bănuiesc, de asemenea, că această abilitate a fost modelată de timpuriu de Părți din mine care aveau nevoie să îmi monitorizeze îndeaproape starea internă și reacțiile celorlalți pentru a rămâne în siguranță sau în armonie. Când ești un copil sensibil care detectează schimbările subtile de ton sau de dispoziție, interocepția devine uneori un fel de instrument de supraviețuire, mai ales atunci când Protectorii fac ore suplimentare pentru a evita rușinea, respingerea sau deconectarea.
În multe feluri, cred că aceste abilități, atât orientarea externă, cât și cea internă, sunt un amestec de daruri și poveri moștenite. Poate că o parte din sensibilitate și conștiința spațială au fost moștenite epigenetic. Poate că unele au fost moștenite, modelate de membrii familiei care se mișcau prin lume cu prezență și curiozitate. Și poate că unele au apărut ca adaptări, modalități de a naviga nu doar pe teren, ci și în complexitatea emoțională, în dinamica relațională și în medii care nu erau întotdeauna simple sau sigure. Fie prin moștenire, necesitate sau intenție, rezultatul este un fel de cunoaștere direcțională pe care am ajuns să o respect și pe care mă bazez.
Și, ca orice trăsătură moștenită, aceste daruri vin cu limite. Povara moștenirii merge adesea alături de punctele forte transmise ereditar. Darul de a fi foarte atent poate aduce oboseală. Capacitatea de a-i orienta pe alții poate eclipsa uneori nevoia de a te orienta pe tine însuți. Acesta este motivul pentru care construirea și onorarea hărților noastre interne, în mod conștient, cu compasiune și discernământ, nu este doar o abilitate personală; este un act de vindecare a generațiilor.
Rolul curiozității și al practicii
Oamenii care se pricep să navigheze prin orașe sau pe trasee de drumeție practică de obicei. Ei au făcut viraje greșite. A trebuit să se recalibreze. Au învățat ce să caute: repere, direcții cardinale, fundături. Același lucru se aplică și în interior. Cartografierea internă este o abilitate care se îmbunătățește odată cu utilizarea. Este o chemare să încetinești, să asculți în interior și să devii curios.
În IFS, acest lucru ar putea arăta astfel:
- Numirea și urmărirea Părților care tind să apară în diferite situații
- Învățarea modului în care aceste Părți relaționează între ele (cine încearcă să ajute, cine protejează ce)
- Observarea modului în care fiecare Parte comunică, fie prin gânduri, sentimente, senzații corporale, imagini sau orice altceva
Să ne amintim ce ne ajută să îndulcim reactivitatea și să ne readucem în conexiune cu energia Sinelui
Cu cât ne angajăm mai mult în acest tip de explorare interioară, cu atât mai clare devin hărțile noastre interne. Este mai probabil să observăm când suntem pe cale să cădem într-o buclă reactivă veche, mai capabili să găsim „ieșirea” atunci când suntem copleșiți și mai echipați să alegem o rută diferită atunci când nu vrem să ajungem mereu în același punct mort intern.
De ce contează direcția
A avea un simț al direcției, în exterior sau în interior, nu înseamnă a ști întotdeauna răspunsul. Este vorba despre a fi capabil să rămâi conectat la reperele tale chiar și atunci când lucrurile devin necunoscute. Este capacitatea de a te simți pierdut fără să intri în panică. Să vă amintiți că, chiar dacă ați deviat de la curs, puteți accesa ceea ce este necesar pentru a vă reorienta.
Este posibil ca unii dintre noi să fi fost crescuți cu multă ostilitate și confuzie în mediul nostru interior sau exterior. Alții își pot fi dezvoltat instrumente mai ascuțite pentru supraviețuire, dar în detrimentul conexiunii sau clarității. Construirea hărților interne ne ajută să reparăm această situație. Oferă o modalitate de a trăi cu mai multă coerență. Nu pentru că ați memorat fiecare viraj, ci pentru că ați ajuns să aveți încredere în relația cu sistemul vostru: Părțile voastre, Sinele vostru, corpul vostru.
O practică de încercat
Data viitoare când observați o reacție internă puternică, cum ar fi anxietatea, amorțeala, furia, disperarea, încercați să o tratați ca pe un ocol neașteptat. Faceți o pauză. Trageți pe dreapta. Priviți în jur. Întrebați: Unde sunt eu? Cine este aici cu mine? Ce este familiar în acest loc? Am mai fost aici? Apoi vedeți dacă o energie mai profundă și mai calmă din interiorul vostru vă poate orienta ușor sau vă poate oferi îndrumare. Chiar dacă calea de urmat nu este încă clară, simpla cartografiere a locului în care vă aflați vă poate schimba relația cu momentul.
Și dacă sunteți o persoană cu un simț al orientării teribil pe drum, nu vă faceți griji. Vestea bună este că: cartografierea internă se poate învăța. Nu necesită un hipocampus puternic, ci doar dorința de a fi cu tine însuți într-un mod nou.
Pentru a sprijini Părțile recent despovărate când începeți un nou proiect sau un nou obiectiv sau când vă stabiliți intenții, vă recomand practicarea meditației Deschizător de drumuri:
