- Ce ai vrea sa stie cititorii despre tine?
Sunt un om in cautarea cunoasterii de sine. De mica am incercat sa inteleg mintea umana iar acest impuls m-a condus catre studiul psihologiei. A fost un proces de crestere,trecand prin etape diverse. Inca mai sunt in acest proces si nu cred ca se opreste decat atunci cand nu o sa mai exist.
Am lucrat ca educator o perioada de 6 ani. Dupa terminarea facultatii de psihologie am inceput formarea de baza ca psihoterapeut in Analiza Tranzactionala. Apoi am lucrat ca psiholog intr-o gradinita si usor, usor, mi-am luat zborul catre psihoterapia in lucrul cu adultii. In prezent lucrez ca psihoterapeut in cabinetul privat insa am continuat sa ma formez si in alte tipuri de psihoterapii. Am terminat o formare continua in Terapia Schemelor lui Young si nivelul 1 in EMDR( Eye Movement Desensitization and Reprocessing) care este o metoda utilizata in tratamentul traumei.
De curand am inceput si formarea in Constelatii Familiale Clasice,o metoda terapeutica fenomenologica conceputa de Bert Hellinger.
Cred in capacitatea de transformare a fiecarui individ si ma bucur cand pot sa fac parte din acest proces de crestere alaturi de clientii mei.
- Care sunt capcanele identificarii cu rolul de salvator?
Primul aspect si dupa mine cel mai important, este deconectarea de propriul sine. Este ca si cum actionam doar dintr-o parte a noastra, dintr-un sine fals, nefiind constienti de propriile nevoi sau reprimandu-ne propriile nevoi. Persoana care il salveaza mereu pe celalalt nu o face dintr-o pozitie de egalitate sau OK -Ok, cum spunem in Analiza Tranzactionala. Intr-o pozitie OK-OK sunt constient de nevoile mele si le consider importante, sunt constient ca si tu ai nevoile tale la fel importante si pornind de pe aceasta pozitie incepe negocierea astfel incat amandoi sa avem experienta de echitabilitate. Cel care salveaza o face dintr-o parte a lui care desconsidera abilitatile, capacitatile celuilalt dar asta pentru ca in realitate se desconsidera pe sine. Adica in nucleul sau profund nu se percepe valoros, important, apreciat. Ca sa folosesc un alt termen din AT, partea de copil candva a fost ranita. Nevoile sale de atasament, de conectare, de a apartine dar si de autonomie, de a explora, de a se descoperi pe sine intr-un mod unic nu au fost suficient de bine satisfacute. Astfel el si-a creat o imagine de sine in care sentimentul valorii ca fiinta umana este slab dezvoltat.
Si de aici, incep sa fac ceva pentru celalalt care e prea mult, pentru ca daca nu fac asta apare riscul sa fiu parasit, respins sau asa cred ca am valoare, ca pot fi iubit.
Experiente repetate in relatia de atasament cu parintii au facut sa trag aceasta concluzie: pot exista, pot sa fiu iubit, pot sa am valoare doar daca fac pentru celalalt.
Nu vorbesc aici despre acele situatii in care persoanele de langa noi au nevoie in mod real, concret de ajutor. De exemplu, partenerul si-a rupt piciorul si are nevoie real sa fie ridicat. Vorbesc despre acele situatii in care in mod repetat fac pentru celalalt diverse lucruri desi celalalt poate sa le faca singur.
O alta capcana este aceea ca acumulez frustrare, resentimente si apoi explodez.
A treia capcana este aceea ca nu lasam spatiu de manifestare, de crestere pentru cel pe care il tot salvam.
De asemenea, este o forma de a mentine controlul asupra situatiilor sau persoanei.
In Analiza Tranzactionala vorbim de triunghiul dramatic in care avem salvatorul, victima si agresorul. Un salvator nu poate exista daca nu exista o persoana ce isi asuma rolul de victima. La un moment dat rolurile se schimba: victima se satura si devine agresor iar salvatorul se transforma in victima spunand ” Am vrut doar sa te ajut”. In dinamica asta, nici victima nici salvatorul nu se uita la propriile credinte si nu isi asuma cu ce vin in relatie.
- Cum recomanzi sa abordam greselile de care devenim constienti?
Atunci cand devenim constienti de greseli, de tiparele noastre, exista riscul sa ne condamnam dur. Se activeaza in interiorul nostru o parte, a voce care suna critic, care cauta perfectiunea si acea voce noi o numim Parintele intern critic. E ca si cum vocea parintelui real care ne certa cand greseam, care critica, care poate tipa, care pedepsea a devenit vocea noastra. Daca suntem atenti si ascultam in interiorul nostru vom sesiza aceasta parte care are un dialog desconsiderator. Insa se activeaza in acelasi timp si partea de copil care poate resimte frica,rusine,dezamagire. Acest conflict interior trebuie sa il rezolvam cumva. Si fie ascundem greseala, fie o recunoastem de pe o pozitie in care ne blamam sau de pe o pozitie de victima. Tot ceea ce am spus se intampla automat, la un nivel inconstient. Situatiile din viata prezenta de adult care se aseamana cu ceva ce am trait in trecut declanseaza aceleasi stari ca atunci cand eram copii. Cred ca primul pas este sa avem compasiune fata de noi. Apoi sa ne asezam intern in acel spatiu in care nu sunt rau, gresit, nestiutor, nepotrivit, toate lucrurile care ni le spunem cand gresim. Din acest spatiu putem sa ne asumam responsabilitatea si sa actionam cu calm cautand solutii.
Bineinteles, compasiunea se invata si e necesar sa ma uit in interiorul meu, sa constientizez ranile. Uneori putem face asta singuri printr-un proces de introspectie alteori avem nevoie de un cadru in care sa incepem acest proces al cunoasterii, cum ar fi psihoterapia.
Am clienti care spun: Pai, daca am compasiune fata de mine voi deveni superficial.”
Si ii intreb: Oare cand spui asta din ce parte a ta o spui?
Pentru ca poate sa fie o parte critica sau un copil speriat.
In realitate, cand am compasiune fata de mine nu voi incerca sa ma ascund.
Cei care sunt parinti pot observa asta la copiii lor. Cand parintele este bland cu copilul atunci cand greseste, el nu traieste teama de a pierde relatia, nu se simte rusinat deci este deschis sa primeasca si sa se corecteze.
- Cum anume ne dam seama ca abuzam de puterea noastra in relatiile cu copiii? Dar in relatiile cu egalii?
Daca ne dorim o lume mai buna pentru copii, suntem responsabil sa ne uitam in interiorul nostru si sa ne cunoastem. Sa ne uitam cu sinceritate la noi, la familia noastra, la felul in care au avut loc evenimentele in familia de origine si cum ne-au impactat. In felul acesta devenim mai constienti de impulsul de a abuza de puterea noastra. Oricum acest impuls vine din teama copilului ranit. Candva, mama, tata, bunica a abuzat de putere. Puterea vine automat din varsta pe care o au si din faptul ca depindem de ei pentru supravietuire. Daca adaugam atitudini desconsideratoare, jigniri, agresivitate, neglijare, deprivare emotionala impactul este acela ca ne simtim mici, nevazuti, neauziti poate chiar umiliti. Iar acum, ca adulti ne aparam. Nu mai vrem sa ne simtim asa.
Daca ne prindem ca ne ducem in aceea directie cred ca este important sa ne oprim, sa ne cerem scuze acolo unde am ranit, sa reparam. Copiii nu au nevoie de parinti perfecti ci de parinti constienti de ei si au nevoie ca relatia sa fie reparata de catre parinte. Asa invata ca in relatie pot aparea conflicte insa relatia continua, nu e pusa in pericol. Atunci cand cineva abuzeaza de puterea lui, fie parinte, fie un sef, nu dezvolta relatii de incredere. Cine are curaj sa mearga sa ceara ajutorul unei persoane care abuzeaza de puterea ei?
- Cu totii avem momente de incontinenta emotionala. Ce recomanzi in tratarea acestui tip de incontinenta? Cum ne autoreglam emotional?
Cu totii avem momente cand emotiile ne coplesesc. Este uman.
Fiecare emotie este importanta. Ele vorbesc despre nevoi. Nevoia de atasament, nevoia de a fi auziti, intelesi, acceptati, iubiti. Ele ne informeaza atat despre viata noastra interna insa sunt si un mod de comunicare cu exteriorul.
Ai adus in intrebare sintagma auto-reglare emtionala.
Auto-reglarea emotionala este de fapt co-reglare invatata in cadrul relatiei. Si incepe cand suntem mici. Co-reglarea se realizeaza de la emisfera dreapta a mamei catre emisfera dreapta a copilului. Co-reglarea este atunci cand sistemul nervos al mamei aflat intr-o stare de calm si conectare ajuta sistemul nervos al copilului sa se regleze si conecteze la o stare de calm prin rezonanta si oglindire. Ce face mama cand copilul plange? Il ia in brate, se uita la el, ii vorbeste linistit, il mangaie.
Sunt insa persoane care nu au avut parte de aceasta co-reglare suficient incat sa devina o obisnuinta, un traseu neurologic bine consolidat.
Asta face intr-un fel relatia terapeutica. Ofera o alta experienta relationala. Bineinteles ca sunt tehnici diverse pe care le puteti aplica: a vorbi cu compasiune, tehnici de respiratie, tehnici de relaxare cum ar fi relaxarea musculara progresiva, meditatia, sportul.
Exercitiul 528 este util in acest sens: respira pe nas numarand pana la 5, tine respiratia pentru 2 secunde si apoi expira pana numeri la 8. Adauga la acest exercitiu de respiratie si o usoara strangere a epiglotei ( adica o usoara contractare a gatului) ca si cum s-ar auzi un suierat atunci cand respiri. Daca nu reusesti este ok. Simpla respiratie 528 este suficienta pentru a induce o stare de calm.
- Cand ar trebui sa ne alarmam in ceea ce priveste igiena noastra psiho emotionala? Cui putem cere ajutor? Ce impact poate avea asupra jobului nostru un psihodiagnostic?
Igiena emotionala este la fel de importanta ca si igiena corporala. In fiecare zi este important sa avem un moment cu noi, sa ne oprim din agitatia vietii si sa respiram. Astfel ne aducem din minte in corp si asta face parte din igiena emotionala. Sa stam un pic si sa ne uitam la ziua care a trecut, la emotiile noastre, la cum a fost, din ce spatiu am actionat si ce nevoi am exclus pe parcursul zilei pentru ca nu am fost constienti de noi iar este un exercitiu de igiena emotionala.
Cand suntem extrem de obositi si tragem de noi cred ca este un semnal ca ne-am neglijat prea mult si trebuie sa introducem ceva bun. Poate o plimbare in parc, sport, ascultat muzica, meditat, gatit, ceva care sa ne bucure simturile, o baie calda.
Daca devenim atat de tristi si nimic nu ne mai bucura, cred ca e un moment bun sa ne gandim in ce fel am avut grija de noi? Sau am avut grija si de noi? Si sa cerem ajutorul unui specialist.
Atunci cand trecem printr-un moment dificil, dramatic, o pierdere, o despartire este cu atat mai important sa avem grija de noi. Sa mergem catre oamenii care ne asculta, sa plangem, sa cerem o imbratisare sau mangaiere, sa ne plimbam un pic cu ei.
Cui putem cere ajutorul? In functie de gravitate putem merge fie catre medicul psihiatru fie catre psihoterapeut. De obicei cei doi lucreaza in echipa. Cum imi dau seama de gravitate? Un indicator este acela al functionarii in viata de zi cu zi. Cum eram inainte de aparitia starilor neplacute si cum sunt acum. Cat de mult mai pot sa am grija de mine, sa ma achit de responsabilitatile la locul de munca sau acasa, sa am relatii bune cu cei din jur.
Gradul de multumire, de bucurie pe toate planurile profesional, relatie de cuplu, prieteni, copii este un alt indicator. Cumva trebuie sa ne dea pe plus. Pentru ca daca sentimentul de lipsa si durere este acut avem un alt indicator ca ceva nu functioneaza in viata noastra.
In ceea ce priveste impactul diagnosticului pentru anumite persoane poate sa vina cu linistire, macar acum stiu. De cele mai multe ori este insa o stigmatizare. Intr-o societate care inca nu intelege psihicul uman, care pune etichete si priveste desconsiderator o boala psihica, diagnosticul vine ca ultima picatura ce accentueaza acel sine, nucleu despre care vorbeam. Omul se vede lipsit de valoare. Eu il vad ca o suferinta profunda.
- Cum vezi tu procesul acesta de observare a lumii interioare si de armonizare inainte de a reactiona in lumea exterioara?
Suntem fiinte complexe alcatuite din mintea constienta si inconstienta, din emotii si corp, cu partea de senzatii interoceptive si miscare interna a senzatiilor.
Cunoasterea de sine este un proces emergent interior, din interior catre in afara. Pentru a ma cunoaste trebuie sa am acces la diverse nivele prin care imi organizez experienta iar asta implica nu doar intelegere cognitiva ci si afectiv-emotionala.
Iar asta necesita timp. Nu se intampla peste noapte si este un proces. Cu cat devin mai constient si dezvolt partea de Adult care observa vechile tipare, cu atat intrerup bucla automata de a reactiona. La inceput, cand abilitatea de a observa nu este antrenata, pic repede in vechile tipare. Mai ales cand nivelul de stres este mare. Dupa pot reflecta la ce s-a intamplat . Urmatoarea data poate ma duc iar pe panta vechiului tipar. Dupa ce evenimentul se termina din nou, ma pot gandi la ce s-a activat in interior. Facand mereu si mereu asta, apare un moment in care imi dau seama in timp real ca sunt intr-un tipar vechi de raspuns. Este un moment in care o parte, Adultul Observator, ”se prinde” si atunci pot schimba ceva. Este un moment in care ma pot opri, pot respira si ma pot repozitiona, mai intai intern fata de mine apoi fata de situatia externa. Este o intrerupere in acea clipa a unui dialog intern intre partea de Parinte si partea de Copil. Un Parinte intern critic si un copil speriat poate. Sau este o aducere impreuna a unor parti din copil care sunt in conflict sau separate. Spre exemplu, o parte vrea contact dar alta parte fantazeaza ca nu va obtine asta. Totusi acum ca adult am alte resurse si pot actiona diferit si am putere sa actionez diferit pentru binele meu sau a celor din jur.
Da, este o armonizare mai intai a acestor parti interne si apoi un raspuns extern.
- Pana la ce varsta putem schimba ceva in noi? Consideri ca procesul schimbarii este diferit in randul educatorilor?
Cred ca putem schimba ceva in noi la orice varsta, doar sa fim disponibili si sa vrem sa ne lasam a fi modelati de schimbare. Noi avem expresia: Omul cat traieste invata! Acum neurostiinta vorbeste despre neuroplasticitatea creierului adica capacitatea creierului de a se adapta si de a se modifica. In acelasi timp cred ca sunt aspecte care nu pot fi schimbate cu usurinta sau poate deloc daca traumele sunt foarte profunde. Cred ca sunt forte ale psihicului care se exercita cu mare presiune asupra individului si aspecte chimice puternic modificate si atunci se amelioreaza anumite simptome. Apoi dinamicile inconstiente din familie pot pune multa presiune asupra individului care doreste sa schimbe ceva la el si aceasta persoana trebuie sa aiba multa putere, determinare, curaj sa se lupte cu sistemul familiei care nu vrea sa fie tulburat. Ce e cunoscut creeaza siguranta. Si acum vii tu sa spui ca ai descoperit in terapie, sa zicem un incest si sa ceri socoteala? Imagineaza-ti ca familia va ataca acea persoana care tulbura apele.
In ceea ce priveste educatorii, nu stiu exact la ce te referi cand spui ”proces diferit”. In sine, procesul schimbari este diferit de la o persoana la alta. Eu cred insa ca educatorii au un atu. Faptul ca detin cunostinte legate de particularitatile de dezvoltare ale copilului prescolar ii ajuta sa se inteleaga mai bine. Si faptul ca zilnic interactioneaza cu copiii, sunt invitati si provocati mai des sa se uite in interiorul lor. Copiii devin niste oglinzi. Daca exista deschidere din partea educatorului poate profita de diversele situatii in care este pus pentru a se cunoaste.
- Cum ne impacam cu imperfectiunea?
Prin a ne cunoaste calitatile, punctele noastre bune, talentele, valorile dupa care ne ghidam. Cum am raspuns la o intrebare mai sus. Daca in sinele meu profund, in nucleul meu nu ma vad valoros, nu vad ce am bun si cu ce pot contribui in lumea asta, e cam greu sa ma impac cu imperfectiunea.
- Cum abordam victimizarea si neputinta manifestata de unii educatori in raport cu beneficiarii si cu sistemul de educatie?
Da, problematica este foarte complexa si profunda. Este o problema sistemica si implica multi factori si agenti care contribuie la dinamici complexe.( educatori, copii, parinti, director, inspector, ministru, etc)
As vrea insa sa diferentiez intre victimizare si neputinta. Neputinta poate sa fie reala si in acele momente trebuie recunoscuta si validata. A fi victima poate fi real. De exemplu, un adolescent batut de un coleg, e o victima. Un profesor agresat in timpul orei, este o victima. Din nou, trebuie si este important sa recunoastem aceste situatii.
A ma victimiza apare atunci cand eu pot face ceva pentru mine, pot actiona intr-un fel spre binele meu dar ma complac, cred ca nu pot, imi e frica si aleg sa nu fac nimic dar sa ma plang. Este despre acel triunghi dramatic despre care am vorbit si mai sus.
Si exista un beneficiu psihologic secundar pe care il am daca raman in acea pozitie. Poate asa am control sau doar asa cred ca pot fi ingrijit si ajutat. In cazul asta vorbim despre anumite credinte ce fac parte din scenariul nostru de viata. Berne, cel care a dezvoltata Analiza Tranzactionala, vorbeste de script sau scenariu de viata ca un ” plan inconstient” pe care il cream inca din copilarie si se bazeaza pe anumite decizii pe care copilul le ia inca din copilarie. Bineinteles ca aceste decizii sunt luate pe baza emotiilor, nu au logica unui adult si sunt cea mai buna strategie de supravietuire intr-o lume care poate fi resimtita ca neprimitoare. Spre exemplu, mama este inconsistenta si raspunde uneori rapid cand copilul plange alte ori il ignora mult timp. Copilul trage concluzia: mama nu este de incredere si poate extrapola-femeile nu sunt de incredere.
Pozitia de victima implica anumite credinte si decizii inconstiente.
- Pana la ce punct putem valorifica nevoia de validare si cand devine nesanatoasa in meseria de dascal?
Nu cred ca este un punct de la care putem spune ca validarea nu mai are valoare. Daca validez de 5 ori e prea mult. Din perspectiva mea validarea devine nesanatoasa cand este neautentica, nereala, goala de continut si ca un automatism. Apoi nu depinde numai de dascal ce impact are validarea asupra copilului. Fac din nou referire la conceptele din AT. Stroke-ul este o unitate de recunoastere, de validare, de atentie pe care il pot da si il primesc in cadrul relatiilor interumane. Avem nevoie de stroke-uri inca de cand suntem bebelusi pentru a supravietui. Insa sunt mai multe tipuri de stroke: fizice-cum ar fi o imbratisare, neconditionate-te iubesc, conditionate-te iubesc atunci cand…, non-verbale-cum ar fi o privire, negative- cum ar fi critica, de plastic- cele care suna fals, neautentic. Avem insa si un filtru de stroke, ca o membrana prin care lasam sa treaca, respingem sau distorsionam stroke-urile in functie de povestea noastra si ca sa se potriveasca povestii noastre. Astfel se mentine cadrul de referinta si se mentin credintele inconstiente.
Copilul care acasa primeste doar stroke-uri negative va respinge inconstient pe cele pozitive chiar daca si le doreste. Dascalul poate in acest caz sa ofere validari la momentul potrivit, punand accent pe ce are valoros copilul. De asemenea, sa le creada cand le ofera. Altfel se simt false.
- Cum ai structura un manual de igiena psiho-emotionala pentru dascali?
O sa iau ca imagine un manual ghid dupa care profesorul sa se inspire atat pentru el cat si sa foloseasca informatia la clasa adaptand in functie de particularitatile de varsta.
As introduce un capitol legat de emotii: Ce sunt? Care sunt? Cum se formeaza? La ce ne ajuta? Cu ceva exercitii concrete . Spre exemplu, sa deseneze un om de turta dulce pe foaie si pentru fiecare emotie sa exploreze atat cu ei cat si cu copiii, unde le simt in corp, ce senzatii simt cand traiesc o anumita emotie, cand traiesc acea emotie, ce culoare ar da emotiei.
As introduce un capitol simplu legat de sistemul nervos autonom cu cele 2 parti ale sale: sistemul nervos simpatic si parasimpatic explicand reactiile de fuga, lupta si inghet. Cred ca informatia este buna atat pentru profesor cat si pentru copil( adaptata varstei). Vine si normalizeaza trairile si reduce vinovatia. De exemplu, daca inteleg ca in timpul unui tantrum copilul intra automat in colaps pentru ca preia controlul sistemul nervos autonom si el singur nu poate iesi de acolo, ca este un proces natural specific perioadei, atunci ma repozitionez ca adult atat fata de mine cat si fata de copil. Nu mai gandesc sunt un dascal care nu stie sa gestioneze tantrumul sau copilul e rau.
Un al treilea capitol despre tehnici de mindfulness atat pentru profesori cat si pentru copii.
Cred ca un CD cu meditatii ghidate ar completa ghidul.
- Care este cel mai mic pas pe care il pot face educatorii pentru o viata interioara linistita?
A invata sa surprinda acel moment cand e prea mult in relatia cu copiii, cand sunt pe cale sa explodeze. Si atunci sa se dea un pas in spate, as spune chiar fizic si sa respire. Respiratia constienta ofera un scurt moment de pauza. Uitam adesea sa respiram profund, iar respiratia profunda aduce nu numai oxigen ci si claritate mentala si ajuta sa ne reglam emotional. Adesea in cabinet oameni care nu respira cand vorbesc. De aici si agitatia mentala.
Interviul a fost acordat pentru cititorii cartii „Tezaur de greseli. Ghid de supravietuire pentru profesori” despre a carei aventura puteti afla mai multe ∴AICI∴
