Termenul de carisma este folosit pentru a descrie pe oricine este popular sau mentionat la ora actuala. Exista corporatii carismatice precum Virgin, case de moda carismatice precum Versace, cladiri carismatice precum Opera din Sydney; exista încaltaminte carismatica, cum ar fi Nike, ecologistii vorbesc despre animale carismatice precum elefanti si gheparzi, exista un fel de mancare numit „Racul carismatic de rau” si chiar Papa Ioan Paul al II-lea a fost descris ca fiind carismatic. Intr-adevar, perioada moderna în sine este numita „epoca carismei”.

Cuvantul „carisma” provine din Grecia antica, unde Charis era  zeita harului, frumusetea personificata, puritatea si altruismul. Termenul grecesc este charizesthai si inseamna favoare sau dar de origine divina. Notiunea de „carisma” a fost promovata de teologia crestina, care face referire la recunoasterea de catre discipoli a divinitatii lui Iisus. A fost introdusa in sociologie ca termen fara valoare de Max Weber, care a pus in opozitie puterea emotionala a autoritatii carismatice fata de puterea traditionala a patriarhului si ordinea rationala a legii.

Carisma institutionala si carisma pura

Weber a facut  distinctia intre doua forme de carisma, una – carisma institutionala – care rezulta din cealalta – carisma pura. Carisma institutionala poate fi mostenita sau transmisa odata cu intrarea intr-un birou. Aceasta este carisma care da o aura de putere sacra oricui are dreptul sa poarte mantia de episcop sau sa stea pe tronul regelui, indiferent de caracteristicile acelei persoane. Carisma institutionala apare din forma primara, experienta originala a carismei pure, care este prin natura sa irationala și emotionala. In loc sa urmeze legi sau obiceiuri, adeptii cedeaza poruncilor profetului lor, care este ascultat numai pentru ca el emana o putere misterioasa care  comanda. Orice spune sau cere liderul este corect, chiar daca se auto-contrazice. Este corect pentru ca liderul a spus-o. In expresia sa primara, carisma nu se supune vreunei autoritati; cei implicati vizeaza rasturnarea tuturor structurilor, dezintegrarea tuturor lanturile traditiei.

Impactul leadership-ului carismatic

Un argument evident este ca personalitatile carismatice sunt diferite de populatia generala si ca sunt utilizate de comunitati si societati pentru a rezolva probleme la care ratiunea si traditia nu au reusit sa raspunda. Prin urmare, leadershipul carismatic este o strategie de rezolvare a problemelor la care se recurge in extremis si motivul pentru care dezamageste atat de des se datoreaza partial magnitudinii problemelor pe care este chemat sa le abordeze. Cu toate acestea, atunci cand are succes poate fi spectaculos si poate da nastere la o noua civilizatie sau religie.

Desi, conform lui Weber, carisma rastoarna tot ceea ce este traditional, de fapt, continutul sistemului simbolic existent are un efect profund asupra directiei pe care o poate lua o miscare carismatica si asupra caracterului liderului, care trebuie sa se incadreze intr-o imagine preexistents a puterii spirituale. De exemplu, castitatea si abstinenta lui Gandhi au rezonat cu o paradigma indiana a conservarii puterii spirituale, dar nu ar fi avut același efect la indonezieni, care au fost, in schimb, incantati de vitalitatea sexuala mult mediatizata a lui Sukarno.  Austeritatea, cunostintele ezoterice si comportamentul neclintit ale lui Ayatollah Khomeini au atins modelele traditionale iraniene de autoritate spirituala. Discursurile agresive, viziunea polarizata antisemita si mania teatrala a lui Hitler s-au jucat cu fanteziile germanilor. Dar, in toate cazurile, credinciosii adevarati erau atasati emotional de liderul lor in care vedeau o persoana cu o putere speciala, capabila sa transforme lumea si pe care ar fi urmat-o chiar pana la moarte.

Carisma nu este magică sau misterioasă, ea poate fi analizată și asta ne transmite ceva profund despre natura umană. În timp ce comunicarea simplă și convingerea folosesc funcțiile cognitive și comunicative ale limbajului, sugestia utilizează funcțiile expresive și persuasive. De fapt, sugestia presupune restructurări bazate pe percepția necritică a mesajului. Presupune incapacitatea celui sugestionat de a controla curentul informațional și emoțional primit. Este posibilă în situația hipnozei în masă sau a atmosferei de încredere nelimitată în autoritatea izvorului de informații.

Analiza naturii și dezvoltării psihologice a personalității carismatice este rezultatul investigării surselor istorice și biblice, elementelor de teorie sociologică, biografiilor personalităților carismatice, noilor religii și alte mișcări sociale. Dialectica polarizată a îndumnezeirii și demonizării carismatice, a închinării și a stigmatizării, a revelației și a nebuniei, apare în mod regulat atunci când comunitățile sunt oprimate.Personalitățile carismatice pot fi produsele mediului lor, dar în anumite momente critice din istorie, prezența sau absența unei anumite persoane la putere se poate dovedi crucială.

Carisma in contextul religios si spiritual

Cea mai primitivă formă de carismă apare în șamanism. Aceasta este religia micului trib și a vrăjitorului. Șamanul nu este psihotic, dar este tulburat de „boala lui Dumnezeu” așa cum o numesc coreenii. Perturbarea și antrenamentul specific șamanului îi permit să vadă prin iluziile comunității sale și să diagnostice și să prescrie leacuri sociale pentru membrii săi.

Max Weber afirma că liderii carismatici moderni sunt cele mai recente figuri care au fost cândva șamanii, care erau capabili să intre în stări modificate și intensificate de conștiință, trezindu-i pe alții să experimenteze stările lor. Sentimentele puternice stimulate în timpul transei colective au fost apoi atribuite capacității supranaturale a șamanului, iar el a devenit un obiect de adorare- un zeu pe pământ. Ca religie întemeiată pe transă, șamanismul se bazează pe o capacitate extraordinară a minții umane care este privită foarte diferit în diverse culturi. O persoană care experimentează halucinații auditive și vizuale și care intră în stări disociatei este considerată în societatea occidentală ca fiind grav bolnavă mintal.

Cu toate acestea, antropologul Erika Bourguignon estimează că aproape 90 la sută din toate societățile au înțeles transa și disocierea ca o cale către conștiința spirituală superioară. În aceste societăți, transa este instituționalizată și cei capabili să fie posedați traversează bariera  dintre lumea umană și cea  divină, întrucât întruchipează zeii înșiși. Psihiatrii occidentali ar considera aceste experiențe ca fiind dovezi ale unei crize mentale; în societățile mai simple, acestea sunt o parte integrată a inițierii șamanului.

Pe de altă parte, deși multe culturi acceptă dezintegrarea psihologică a șamanului ca fiind începutul călătoriei către lumea spiritelor, ele fac, de asemenea, o distincție clară între starea mentală a șamanului autentic și cea a nebunului. În societățile șamaniste, nebunii sunt definiți ca acei indivizi care sunt lovite și îngenunchiați  de spiritele care îi posedă. Dar culturile în care posedarea și șamanismul fac parte din sistemul de credințe oferă persoanelor fragile din punct de vedere psihologic posibilitatea de a-și îndeplini un rol important dacă pot învăța să-și înfrâneze demonii.

Chiar și în societatea noastră complexă, dovezile arată că aproape toată lumea poate să fie atrasă într-o formă de transă în circumstanțele potrivite. Aceasta poate fi realizată prin stimuli fizici, cum ar fi tobe, dans, cantec, hiperventilatie, oboseală fizică, foame, sete, boală, tortură și utilizarea de medicamente psihotrope, adesea luate împreună cu un spectacol ritual de grup.

Transa poate fi atinsă și prin substimulare (singurătate, întuneric, imobilitate) și prin concentrare mentală extremă. Acestea par să acționeze mecanic pentru a descompune structurile ordonate ale conștiinței care modelează percepțiile noastre. Așa cum a afirmat Weber, de obicei trăim prin memorie, fără să știm lumea din jurul nostru. Dar tehnicile menționate mai sus perturbă canalizarea normală a atenției și provoacă reacții fiziologice puternice în creier.

Relatia dintre carisma si comunitate

Din punct de vedere biologic, astfel de perturbări pot duce la o stare în care oamenii sunt cuprinși de senzații de dezintegrare psihică care pot fi simțite ca fiind fie înfiorătoare, fie transcendente, în funcție de așteptări și de context. Scufundarea într-o relație carismatică este un potențial uman universal. Acesta reflectă nevoia existențială de a scăpa de granițele sinelui și de constrângerile rațiunii. În relațiile carismatice, această nevoie poate fi satisfăcută emoțional prin devotamentul față de autoritatea unui lider divin și prin participarea extatică la o comunitate în care granițele sinelui sunt dizolvate. Această experiență se află în centrul comunității, deoarece generează angajamentul față de grupul sacru, iar în circumstanțele potrivite poate și deveni sursa inovației și a revoluției.

De-a lungul istoriei și în ultimele studii, au fost dezbătute anumite teme recurente privind carisma. Primul se referă la noțiunea de carismă mare versus mică. Apoi, există o carismă „bună” versus „rea”. Într-o carte din 2006 despre  leadership transformațional scrisă de Bass & Riggio, un termen folosit adesea în mod interschimbabil cu carismă este conducerea „psuedo-transformațională” pentru a desemna conducerea carismatică care nu este înălțătoare din punct de vedere moral. O altă dezbatere recurentă se referă la faptul dacă liderul carismatic este cu adevărat carismatic datorită propriului sine și a trăsăturilor sale sau pentru că este „construit social” de alții pentru a ocupa un rol de conducere. Apoi, există lideri carismatici care nu sunt cu adevărat carismatici deloc; copilul bolnav al cărui vis febril rezonează cu nevoile unui trib aflat  în criză care pus la conducere mai mult pe baza unei speranțe superstițioase decât pe dovezile unei abilități de conducere.

De asemenea, există non-lideri carismatici – Zorba grecul fiind un prim candidat din literatură – și personalități carismatice care nu ating niciodată un leadership semnificativ. În cele din urmă, nu există un singur comportament pe care personalitatea carismatică îl afișează tot timpul. La fel ca restul dintre noi, cea mai mare parte a comportamentului lor este situațional; adică fac aceleași lucruri la filme sau când iau masa sau merg  la biserică, așa că este imposibil să identificăm o trăsătură sau un comportament definitiv care îi delimitează de alții. Prin urmare, uneori este dificil de distins între personalitatea carismatică și personalitatea pur și simplu puternică, care ar putea fi, de asemenea, colorată și dramatică, curajoasă și hotărâtă. De fapt, există modalități de a distinge între cele două – de exemplu, personalitatea carismatică trăiește prin alte persoane, în timp ce personalitatea puternică nu – dar astfel de trăsături nu sunt evidente sau ușor de măsurat.

În esență, carisma implică ideea unei puteri de inspirație divină, iar această noțiune este la fel de veche ca și omenirea. Cea mai veche operă de ficțiune care a supraviețuit, Epopeea lui Ghilgameș, povestește despre un rege războinic, jumătate zeu și jumătate om, care căuta secretul vieții veșnice. El are multe aventuri în țările zeilor și chiar găsește ceea ce caută, doar pentru a se dovedi a fi o iluzie. Se întoarce acasă convins de inutilitatea căutării sale și conștient de faptul că centrul vieții sale este moartea. În ciuda darului său divin și a numeroase succese, în cele din urmă moare ca un ratat.

Paradoxul solitudinii in personalitatea carismatica

În urma introiectării lecturilor mele pe tema personalității carismatice, am ajuns la concluzia că personalitățile carismatice sunt cei mai singuri oameni din lume pentru că personalitățile lor narcisice își limitează abilitățile de conectare. Conform fostului său secretar Mary Mxadana, chiar și Nelson Mandela se simțea epuizat atunci când nu beneficia de aprovizionare narcisică. Dar ei au refuzat să fie învinși de asemenea dificultăți. Fiecare a muncit din greu pentru a învăța cum să farmece și cum să manipuleze pentru a fi acceptați. Stimulați de distanțarea lor dureroasă față de ceilalți, care totuși le-a acordat anumite avantaje, au devenit studenți rafinați ai comportamentului uman. Au învățat să îi inspire pe ceilalți și, în timp, ei s-au născut ca lideri. Fiecare a creat o mare ideologie care a salvat lumea, o ideologie care, atunci când au fost acceptați de adepții lor, i-a ridicat la statutul pe care fiecare simțea că merită să îl atingă.

Bibliografie

Lindholm, C. (2007). Culture and Identity. The History, Theory, and Practice of Psychological Anthropology. Oxford: Oneworld Publications.

Oakes, L. (2010). The Charismatic Personality. Sydney: Australian Academic Press.

Pickren, W.E. (2014). The Psychology Book. From Shamanism to Cutting-Edge Neuroscience, 250 Milestones In The History Of Psychology. New York: Sterling Publishing.