Ce ai vrea sa stie cititorii despre tine?

Sunt un om simplu, care inca are incredere ca se mai pot face lucruri extraordinare, atunci cand ne unim fortele. Imi place sa privesc dincolo de aparente, iar asta m-a ajutat enorm in lucrul cu copiii: comportamentul copilului nu este doar ce se vede, iar daca doresti sa ii fii cu adevarat de folos, este necesar sa-ti dezvolti abilitatea de a vedea dincolo de comportament, pentru a intelege mintea din spate. Asa am descoperit ca in spatele a ceea ce noi numim comportament nepotrivit nu exista altceva decat foarte multa suferinta, deconectare si dorinta de a apartine si a fi valoros.

Care sunt capcanele identificarii cu rolul de salvator?

In general, salvatorul este motivat de programul subconstient „nu sunt suficient de bun”. Aceasta este o credinta ce i-a putut fi implementata in subconstient in primii ani de viata de parinti si/sau educatori ori profesori care nu erau niciodata multumiti de rezultatele pe care le avea copilul, care-l comparau mereu cu altii sau care pur si simplu aveau de la el pretentii mult prea mari pentru stadiul dezvoltarii la care se afla.

Astfel, copilul a inceput sa dezvolte aceasta credinta irationala ca nu este suficient de bun, iar asta este groaznic, pentru ca daca nu este suficient de bun, nu merita sa fie iubit de catre cei mai importanti oameni din viata lui, principalele figuri de atasament: parintii. La maturitate, inconstient, adultul continua sa creada ca nu este suficient de bun. Ca urmare, se implica in relatii cu „victime”, adica persoane care cred despre ele la nivel profund ca nu sunt in stare si ca ele nu se descurca singure. Asadar, pare, la inceput, ca victima are nevoie de un salvator si salvatorul de o victima. O vreme lucrurile merg bine, atata timp cat salvatorul este dispus sa ofere si sa ofere. Cand nu mai poate sau nu mai vrea, lucrurile incep sa se complice, pentru amandoi. Mi-a placut sa le explic clientilor din consiliere aceasta relatie salvator-victima, pentru ca, in opinia mea, nu exista salvator fara victima, folosindu-ma de metafora pernelor. Sa presupunem ca victima care de invatat o lectie in aceasta viata. Noi, in popor spunem asta: sa dea cu capul (de perete sau de pragul de sus). Salvatorul vine si pune o perna si atunci cand victima vine si loveste zidul nu simte nimic.

Pare totul bine si frumos, nu-i asa? Insa, oare, victima a invatat lectia? Nu. Asta inseamna ca ea se va repeta. De data asta putin mai mare fiind viteza cu care se loveste de perete. Si iar este acolo salvatorul. Si iar salveaza ziua. Si iar primeste multumiri si aprecieri (exact ce are nevoie). Si iar victima nu invata absolut nimic. Vine o zi cand salvatorul nu mai poate sa puna perne, nu mai are, nu mai vrea, a obosit pentru ca se simte folosit. Imaginati-va cu ce putere se loveste acum victima de zid?! Si cine credeti ca va fi vinovatul? Evident… salvatorul. Astfel, victima se intoarce impotriva salvatorului si va spune lucruri ca (poate va suna familiar): dupa cate am facut eu pentru tine…; ce fel de prieten esti tu…?; aveam si eu nevoie de ajutorul tau si tu…?!.

Cred ca metafora este destul de graitoare si explica in mod clar de ce nu ne este de folos sa stam prea mult in starea de victima. Exista cateva concluzii:

Salvatorul face asta nu dintr-o iubire autentica, ci din cauza faptului ca doreste sa-si umple niste goluri interioare cauzate de niste credinte irationale in care inca mai crede;

Salvatorul ii blocheaza victimei posibilitatea de a evolua prin invatarea lectiei. Cred ca pana nu invatam un anumit lucru, vom fi „condamnati” sa repetam aceleasi greseli, iar si iar;

Salvatorul va fi mereu omul bun la toate, insa care nu va fi niciodata apreciat la adevarata lui valoare, din cauza faptului ca el nu si-o cunoaste si deci se risipeste;

Salvatorul este tot timpul obosit, pentru ca trebuie sa aiba energie in a-i ajuta pe toti cei din jur;

Salvatorul se simte folosit, dar nu are curajul sa spuna asta, pentru ca el crede, la fel ca prescolarii si scolarii mici, uneori chiar si adolescentii, ca atentia obtinuta pentru ceva gresit este mai buna decat lipsa de atentie;

Salvatorul nu se iubeste pe el, pentru ca nu are curajul sa spuna „nu”;

Salvatorul continua sa ramana salvator pana in momentul in care ajunge sa inteleaga ca valoarea lui nu este data de parerile celor din jur, chiar si parinti daca ar fi. El ca EU, ca persoana, nu poate fi notata, masurata ori evaluata. Actiunile lui, da. El ca tot, niciodata. Atunci cand el crede ca „eu nu sunt suficient de bun” se autoevalueaza pe sine ca intreg, ceea ce este gresit. El este valoros pentru ca este si nu-si pierde valoarea orice ar face. Da, actiunile pot deveni reprobabile, insa el niciodata nu va fi un „om” rau;

Probabil una dintre cele mai mari capcane ale salvatorului este „asteptarea”: salvatorul isi doreste sa primeasca apreciere pentru cele ce a facut. O vreme le primeste, insa cand ceilalti ajung sa creada ca li se „cuvine” ajutorul primit, nu vor mai manifesta recunostinta, iar asta-l va frustra pe salvator, care va trai niste emotii foarte intense. Desi este de preferat ca oamenii sa fie recunoscatori pentru ajutorul pe care-l oferim, putem vreodata sa-i obligam sa fie recunoscatori?

Cum recomanzi sa abordam greselile de care devenim constienti?

Cu foarte multa blandete si compasiune pentru noi insine. Noi toti facem greseli, suntem oameni imperfecti si nu vom ajunge niciodata la stadiul in care sa fim perfecti. Ne putem dori sa devenim cea mai buna versiune a noastra, insa doar compasiunea ne poate fi busola pe acest drum.

Este, de asemenea, important sa nu transferam greseala la propria persoana, altfel spus: chiar daca eu am facut un lucru gresit, asta nu inseamna ca eu sunt un om gresit sau rau. Dupa ce ne descoperim greselile, este tare important sa facem tot ce tine de noi pentru a repara ce am facut: sa ne cerem scuze (daca a fost fara de voie) sau iertare (daca a fost cu voie) si sa ne asumam responsabilitatea si raspunderea pentru cele pe care le-am facut. Una dintre credintele limitative pe care le-am auzit de la parinti este: „cum sa-mi cer iertare copilului meu?! Va crede ca sunt slab!” Nu, copilul nu va crede asta, ci se va simti iubit, pretuit, va intelege ca el si sentimentele lui conteaza pentru parinte. Mai mult de atat, de la cine sa invete copilul sa-si ceara iertare si sa-i para rau daca nu de la parinte?

Ne condamnam foarte mult pe noi pentru greselile pe care le facem, iar asta nu ne va ajuta sub nicio forma. Cred ca mai util este sa ne intrebam: „ce am eu de invatat din aceasta experienta?” si „ce pot face diferit data viitoare?” Aceste doua intrebari le folosesc si cu prescolarii cu care lucrez si, marturisesc sincer, am auzit solutii la care nici nu m-as fi gandit: simple, dar atat de folositoare. Nu ne foloseste la nimic daca ne turnam cenusa in cap la nesfarsit. Mai util este sa ne focusam pe solutii. In acest mod, putem dobandi niste abilitati de a actiona diferit data viitoare, in situatii similare.

Cred ca autocompasiunea este cheia pentru o viata traita in liniste si armonie. In opinia mea, daca ne cerem iertare, cautam sa indreptam „eroarea” si ne punem cele doua intrebari de mai sus, avem sanse foarte mari de a fi mult mai blanzi cu noi in momentele vulnerabile.

Cum anume ne dam seama ca abuzam de puterea noastra in relatiile cu copiii? Dar in relatiile cu egalii?

Copiii sunt foarte speciali: fac orice pentru a fi iubiti. Uneori, din pacate, chiar renunta la parti din ei, doar pentru ca nu vor sa-i supere pe parinti. Abuzam de puterea noastra ori de cate ori ii obligam pe copii sa faca lucrurile asa cum vrem, cand nu le dam ocazia de a contribui. Exista trei nevoi fundamentale pe care un copil si, evident, orice om le are: conectare (vrea sa fie iubit, acceptat, integrat), competenta (vrea sa invete cum si de ce stau lucrurile asa cum stau) si control (vrea sa stie ca are o oarecare putere de decizie). As mai adauga si nevoia de contributie la binele social: nu-mi este total bine, daca nu iti este si tie bine. Atunci cand le incalcam aceste trei (patru) nevoi, copiii sufera.

Ne dam seama de asta prin crizele de afect pe care le au si care sunt normale in diverse stadii de evolutie, prin puternicul „nu” pe care ni-l ofera ori de cate ori spunem ceva ce nu le „convine” sau pur si simplu prin retragerea lor. Abuzam atunci cand nu oferim optiuni sau alternative, cand nu intelegem ca viata sociala a copilului este la fel de complexa si agitata ca a adultului, cand nu-l ascultam pentru ca „e mic si nu stie”, cand nu-i validam emotiile pentru ca „pana te casatoresti iti trece”. Cred ca toate astea sunt forme de abuz. Abuz al ce? Cred ca al iubirii si al increderii. Noi nu doar il suparam pe copil, ci il ranim. Ii ranim sentimentele. Pana la varsta de 7 ani (12 in viziunea altor specialisti), creierul copilului este modificat, cartografiat de fiecare experienta pe care i-o oferim. Astfel, el inregistreaza tot si crede tot. Emotiile lui sunt valide in orice etapa a dezvoltarii si, de fiecare dat, cand il invalidam, nu doar avem un efect de moment, ci ecoul se va auzi pana la maturitate.

Abuzam atunci cand fortam din punct de vedere fizic, inainte de a intelege ce se intampla. Abuzam atunci cand nu pricepem ca prezentul este timpul in care traieste copilul. Abuzam cand lovim, cand ridicam tonul, folosim jigniri. Abuzam cand mintim doar pentru a scapa de „te rog, mi-l iei?!”.

Relatia cu adultii nu este foarte diferita. Si la maturitate exista abuz fizic, verbal sau psihic. Doar ca aici tehnicile de manipulare sunt putin mai subtile. Abuzam tot de incredere si iubire, deoarece omul este o fiinta sociala si, indiferent de varsta lui, isi doreste sa se conecteze si sa aduca o contributie semnificativa mediului si relatiilor.

Toate aceste forme de abuz blocheaza compasiunea, adica acea legatura care se stabileste intre doua persoane si prin care se poate cladi relatia.

Cu totii avem momente de incontinenta emotionala. Ce recomanzi in tratarea acestui tip de incontinenta? Cum ne autoreglam emotional?

Mie-mi plac foarte mult intrebarile. Poate si pentru ca am studiat jurnalismul si acolo intrebarea este foarte importanta. Asadar, lucrez prin intrebari. Iata cateva exemple pe care eu le consider de folos in autoreglarea emotionala:

Ce gandesc eu acum?

Ce simt eu acum?

Ce nevoi (ne)implinite am eu acum?

Ce pot face concret pentru a putea rezolva aceasta situatie?

Iata, patru intrebari destul de simple, insa care ne pot conduce spre introspectie. Cred ca suferinta noastra emotionala se naste din faptul ca avem credinte irationale de tipul „trebuie”. Adica ne dorim foarte mult, exagerat de mult ca anumite lucruri sa fie asa cum vrem noi. Iar cand nu sunt, ne plangem de mila, ajungem sa fim anxiosi sau chiar depresivi. Nu este un lucru rau sa avem dorinte ori preferinte. Ba chiar e indicat, pentru ca doar in acest mod putem ajunge sa ne atingem unele dintre obiectivele vietii. Insa, e bine sa ramanem doar la stadiul de preferinta si sa nu ne „atasam” prea mult de rezultat. Cand intervine factorul „trebuie”, suferinta bate la usa. Solutia? Contestarea acestor credinte irationale prin intrebari ca:

Unde ma duce aceasta convingere? Imi este de folos cu adevarat?

Ce dovezi exista pentru a sustine convingerea pe care o am?

Este gandul acesta logic?

Unde scrie ca toata lumea trebuie sa faca totul asa cum vreau eu?

Ce lege a universului imi promite ca mi se vor indeplini toate visurile?

Chiar nu pot sa suport? Chiar este cu adevarat ingrozitor?

Suferinta emotionala este o urmare a tolerantei reduse la frustrare, iar prin aceste intrebari noi ne contestam credintele irationale, deci ajungem sa gandim mai rational, pentru ca ajungem sa intelegem ca oricat de mult ne-am dori un lucru, e posibil sa nu-l obtinem niciodata. Problema este ca avem impresia ca noi nu trebuie sa simtim nimic negativ. Totusi, Albert Ellis, cel care a creat REBT ne spune ca exista doua feluri de sentimente negative: adaptative si dezadaptative. In randul sentimentelor negative adaptative intra: tristetea, iritarea, dezamagirea. Aceste sentimente ne vor conduce spre gasirea unor solutii. In randul sentimentelor negative dezadaptative intra: anxietatea, depresia, furia, care, din pacate, nu vor face altceva decat sa ne mentina si mai mult in aceasta stare emotionala de deznadejde.

Asadar, nu putem sa fugim de ceea ce simtim si nici nu este indicat. Insa, prin introspectie, putem ajunge la niste raspunsuri plauzibile, care sa ne ofere motivatia de a face schimbari, chiar daca ne simtim tristi sau dezamagiti.

Exista si numeroase tehnici de autoreglare emotionala care folosesc respiratia ca ancora pentru prezent, asa incat intreg organismul sa se relaxeze. Iata cateva exemple:

Respiratia in patru timpi: INSPIR (si numar in gand pana la 4), TIN AERUL (si numar in gand pana la 4), EXPIR (si numar in gand pana la 4), TIN AERUL (si numar in gand pana la 4).

Zona Verde: asaza o mana pe piept, in dreptul inimii si una pe abdomen si inspira/expira profund;

Tehnica 5-4-3-2-1: numeste 5 lucruri pe care le vezi, 4 lucruri pe care le auzi, 3 lucruri pe care le atingi, 2 mirosuri si 1 calitate pe care o ai.

Cand ar trebui sa ne alarmam in ceea ce priveste igiena noastra psiho-emotionala? Cui putem cere ajutor? Ce impact poate avea asupra jobului nostru un psihodiagnostic?

Preventia este foarte importanta. Traim intr-o lume foarte stresanta si stresata si putem fi usor luati de valul „toata lumea e la fel”. Un semnal de alarma este momentul in care nu mai reusesc sa identific ce simt si ce gandesc. Pentru ca aceste doua lucruri reprezinta baza introspectiei, daca nu sunt capabil sa ma adun pentru a spune ce simt si ce gandesc, e nevoie sa caut ajutor. De asemenea, putem cauta ajutor specializat nu doar cand avem o „problema”, ci si atunci cand vrem sa lucram la slefuirea diamantului care suntem.

Ajutor putem obtine de la psiholog, psihiatru, psihoterapeut sau chiar preot. Cred ca fiecare se ocupa de o zona particulara: unul de minte, altul de suflet, dar aceasta este doar parerea mea. De asemenea, daca sunteti sanatos din punct de vedere mintal, va puteti adresa unui consilier de dezvoltare personala pentru a va sustine in a va atinge obiectivele.

Persoanele care au un psihodiagnostic nu sunt invalide, nu au un handicap. Cu terapie si tratament, ele pot functiona la fel de bine, se pot integra si pot da randament. Astfel de persoane, ar putea fi chiar un model pe ceilalti care stiu ca nu sunt in totalitate multumiti de viata lor, asa incat sa poata sa ia masuri in aceasta directie, invatand sa ceara ajutor.

Cum vezi tu procesul acesta de observare a lumii interioare si de armonizare inainte de a reactiona in lumea exterioara?

Ca fiind cel mai important si fara de care totul este haotic. Practic, cred ca v-ati dat seama din aproape toate raspunsurile pe care le-am oferit pana acum, ca sustin din tot sufletul introspectia. Aceasta este parte a conceptului MINDSIGHT, creat de Daniel Siegel. MINDSIGHT mai contine si empatia, adica reactia la lumea exterioara, insa care nu poate avea loc fara introspectie.

Cred ca e tare important sa stam de vorba cu noi (si in cabinetul unui specialist, daca e cazul), pentru ca doar in modul acesta ne putem cunoaste mai bine. Chiar daca nu ni se pare sau ni se insufla ca nu e asa, noi suntem expertii din viata noastra si noi putem decide pentru noi. Este chiar o responsabilitate. Viata ni se intampla. Anumite evenimente nu le putem controla. Si totusi, introspectia ne este folositoare.

Imaginati-va o camera intunecata. In mijlocul camerei este un scaun. De fiecare data cand te asezi pe el, lumina se aprinde. Asa e si cu mintea noastra. Ori de cate ori, cand suntem in prezent si ne gandim la noi si la ce facem, avem toata puterea. Cand ne ridicam de pe scaun, actionam pe pilot automat si nu prea mai suntem in controlul vietii noastre.

Cand te intorci mereu si mereu la tine, pentru a intreba ce gandesti, simti si ce nevoie ai, intelegi ca nu ceilalti sunt vinovati pentru ce traiesti, ci tiparele tale mentale te-au adus unde te gasesti.

Pana la ce varsta putem schimba lucruri la noi? Consideri ca procesul schimbarii este diferit in randul educatorilor?

Una dintre marile minuni ale zilelor noastre este descoperirea neuroplasticitatii cerebrale. Imi amintesc parca a fost ieri cum, in clasa a VI-a, eram intrigat de faptul ca ne nastem cu un numar de neuroni, nu se mai nasc altii, doar mor. La acea vreme, profesorul de biologie nu a avut un raspuns, ci doar mi-a spus ce se stia la acel moment in comunitatea stiintifica. Astazi insa lucrurile nu mai stau deloc asa.

Ne putem schimba viata la absolut orice varsta. Daniel Siegel povestea de cazul unui pacient de 72 de ani care si-a schimbat viata emotionala la 180 de grade. La orice varsta se nasc noi neuroni si exista posibilitatea sa ne schimbam hartile mentale. Un principiu al neurostiintei spune ca neuronii care se aprind impreuna, se conecteaza. Deci schimbarea este posibila si aceasta este cred cea mai buna veste pe care omenirea a primit-o in ultimele sute de ani. Nu suntem condamnati.

Elementul principal care sustine schimbarea este NOUL. Daca reusim sa aducem noul in viata noastra (informational si comportamental), avem toate sansele sa cream noi cai neuronale. Acelasi lucru e valabil si in cazul educatorilor. Copiii reprezinta mereu o sursa de nou: interesele lor, interactiunile dintre noi… toate ne invata si ne tin in priza, in prezent, conectati la tot ce e nou. De aceea, e nevoie sa ne „updatam” la acest nou si sa nu avem o viziune tip tunel in care sa-i fortam sa fie asa cum erau copiii acum 20-30 de ani. Fiecare generatie e unica. E necesar sa ne raportam la ea exact in acest mod, asa incat sa putem produce schimbari de durata.

Exista speranta!

Cum ne impacam cu imperfectiunea?

Acceptand-o. Mai mult de atat, intelegand ca imperfectiunea nu e doar a mea, ci a noastra a tuturor. De asemenea, constientizand faptul ca eu sunt mai mult decat ce fac, ce gandesc sau ce simt. Eu sunt unic. Iar eu pe mine nu ma pot evalua. Chiar daca-s profesor, eu nu-mi pot da mie ca intreg, ca om o nota. Pot nota actiunile mele, dar nu pe mine. Cand am inteles diferenta intre SUNT si SIMT/FAC/GANDESC am gasit foarte multa liniste.

Cum abordam victimizarea si neputinta manifestata de unii educatori in raport cu beneficiarii si cu sistemul de educatie?

Cu validare. Victima, asa cum v-am mai spus, crede ca ea nu poate si mereu asteapta sa fie ajutata de cineva din exterior. Daca putem face asta, fara sa ne sacrificam pe noi, sa-i ajutam. Altfel, sa avem incredere in ei ca, daca vor, se vor descurca.

Fa rai din ce ai!

Pana la ce punct putem valorifica nevoia de validare si cand devine nesanatoasa in meseria de dascal?

Meseria de dascal devine nesanatoasa atunci cand crezi ca esti DUMNEZEU si ca tu detii adevarul absolut, ca totul trebuie sa se faca doar asa cum vrei tu. Este deplin sanatoasa atunci cand te vezi un emitator de informatii si un antrenor. Atunci cand lucrezi impreuna cu elevul si-l ajuti sa se descopere pe sine, sa se construiasca, sa-si ofere raspunsuri la intrebarile sale.

Cat despre validare, nu cred ca exista o limita. Eu te pot valida la nesfarsit. De ce? Pentru ca aceasta este experienta ta subiectiva si cine sunt eu sa spun ca n-ai voie sa simti sau sa gandesti in modul in care o faci? Ca nu sunt de acord cu tine sau ca eu as face lucrurile altfel, e alta poveste.

Cred ca invalidarea este sursa majoritatii conflictelor. Avem de multe ori impresia ca stim noi mai bine cum se simt altii, ce au gandit sau ce voiau de fapt sa spuna. Negam emotiile (mai ales ale copiilor), pentru ca ne este frica sa le lasam sa iasa la suprafata. Ne e frica de vulnerabilitate. De-a noastra, in primul rand.

Cum ai structura un manual de igiena psiho-emotionala pentru dascali?

PARTEA 1: Cunoaste-te pe tine insuti (INTROSPECTIE);

Cine sunt eu, cu adevarat?

Ce vreau eu, cu adevarat?

Care sunt valorile mele?

Gandurile mele sunt valoroase

Emotiile mele conteaza

Nevoile mele sunt importante

Ce fac cand simt ca nu mai pot?

PARTEA 2: Ajuta-i pe ceilalti sa infloreasca (EMPATIE)

Eu sunt unic. Tu esti unic. Ce bucurie!

Priveste dincolo de comportament

Cum vezi tu lucrurile?

Ai dreptul sa simti ceea ce simti

Stiu! Si eu am nevoie de asta (universalitatea nevoilor)

Impreuna putem gasi o solutie – Suntem o echipa

Probabil ca as mai adauga si alte lucruri, insa momentan sa le dezvoltam pe acestea. 😊

Care este cel mai mic pas pe care il pot face educatorii pentru a avea o o viata interioara linistita?

Sa-si puna cele 4 intrebari-cheie:

Ce gandesc eu acum?

Ce simt eu acum?

Ce nevoi am eu acum?

Ce pot face pentru a-mi implini aceste nevoi?

Cand ai avut tu nevoie sa aplici tehnici de sanatate psiho-emotionala la scoala?

Aproape zilnic si sunt tare bucuros ca stiu atat de multe tehnici de autoreglare emotionala. De ce? Pentru ca fiecare dintre noi avem butoane si rani emotionale, iar copiii sunt niste detectivi extraordinari. Ei ne gasesc aceste butoane si le apasa, dar nu pentru a ne supara, ci pentru a ne face un cadou: ne putem vindeca viata, traind constient alaturi de ei copilaria.

Cred ca oglinda parintelui si a relatiei dintre parinti este copilul. As extinde asta si in zona dascalilor. Cand un copil „te enerveaza”, de fapt iti vorbeste despre tine, nevoile tale, ranile si neputintele pe care le ai, decat despre el. Cautand sa-ti oferi compasiune, iar mai apoi sa-l ajuti si pe el, poti sa-ti vindeci anumite rani si, bonus, sa creezi un atasament securizant cu elevul sau copilul din grupa ta.

Nu e usor, insa merita.

Interviul a fost acordat pentru cititorii cartii „Tezaur de greseli. Ghid de supravietuire pentru profesori” despre a carei aventura puteti afla mai multe ∴AICI∴