- Ce ai vrea sa stie cititorii despre tine?
Ca sunt un om cu propriile provocari si cu propriile resurse si un psihoterapeut care isi propune sa contribuie cu ceva la lumea si la comunitatea in care traieste.
Asta ar fi pe scurt. Mai pe larg, am 33 de ani, sunt din Timisoara, sunt casatorita, lucrez inca din adolescenta, am calatorit pe trei continente intr-un an sabatic, iar de aproape 5 ani lucrez ca psihoterapeut. Acum 6 ani am pus bazele proiectului „Emotii in farfurie”, un proiect care adreseaza componenta emotionala in relatia cu mancarea si legat de zona corporalitatii.
Lucrez in cabinet in psihoterapie individuala, de cuplu, cu grupuri si familii.
Timpul liber imi place sa il petrec in natura, sa ma plimb cu bicicleta, sa merg in drumetii si sa ma bucur de momentele petrecute alaturi de sotul meu si de catelul nostru.
- Care sunt capcanele identificarii cu rolul de salvator?
Ca psihoterapeut am trecut de multe ori pe acolo, mai ales la inceputul profesiei. Cred ca principala capcana este neglijarea propriilor nevoi si preocuparea in exces fata de ceilalti. Asta ne impiedica si pe noi, dar si pe cei pe care ii protejam, sa crestem din punct de vedere emotional. Ca sa nu mai spunem ca ne duce la burnout, la lipsa claritatii legata de roluri si la multe provocari in relatii.
- Cum recomanzi sa abordam greselile de care devenim constienti?
Cu prezenta si asumare. Atunci cand devenim constienti de ceea ce am facut si nu ne place, urmatoarea provocare este capacitatea de a sta cu disconfortul. Noi cu noi, fata in fata, cu ce am facut si nu ne place. Doar din disconfort crestem emotional si ajungem sa devenim adulti asumati. Spun deseori in terapie ca nu creste nimeni pe un sezlong, la soare, cu un cocktail in mana. Aceasta este realitatea, fie ca ne place, fie ca nu. Crestem din capacitatea noastra de a face fata provocarilor si din modul in care reusim sa ne gestionam disconfortul emotional in acele momente.
- Cum anume ne dam seama ca abuzam de puterea noastra in relatiile cu copiii? Dar in relatiile cu egalii?
Relatia cu copiii este un teren vulnerabil, pe care este important sa pasim cu grija, blandete, dar si granite clare. Avem nevoie de prezenta de sine si de o buna capacitate de observare a noastra in relatie cu ei, pentru a sti cand prea mult e prea mult, inainte de a ajunge la un abuz de putere. Copiii ne spun intotdeauna prin comportamentele lor atunci cand ajungem prea departe. Pot fi crize de furie, lucruri pe care le ascund de noi, comportamente care par greu de inteles. Este important sa stim ca noi setam cadrul in relatiile cu copiii, dar asta merge in zona de a seta un cadru care protejeaza, nu unul care abuzeaza.
In relatiile cu egalii, povestea este diferita. Acolo avem fiecare cate un capat al firului relatiei si tine de responsabilitatea fiecaruia sa semnaleze atunci cand ceva e prea mult. Altfel se ajunge la comportamente pasiv-agresive, frustrari, resentimente si fisuri in relatii.
Oricum ar fi, daca se ajunge la o zona de abuz de putere, asta denota un loc de neputinta pentru cine o exercita, o incapacitate de a-si cunoaste resursele. Avem atat de multe alte optiuni pentru a nu ajunge acolo si tine de responsabilitatea noastra sa ajungem sa ni le cunoastem.
- Cu totii avem momente de incontinenta emotionala. Ce recomanzi in tratarea acestui tip de incontinenta? Cum ne autoreglam emotional?
Pe fond de oboseala, stres sau perioade de criza, asa este, suntem mai vulnerabili la momente in care lucrurile pare ca ne scapa de sub control si reactiile din emotii vin de-a valma.
Aici sunt doua aspecte importante, din punctul meu de vedere: cum prevenim si cum intervenim.
Apropos de sindromul salvatorului, parte din preventie este o rutina sanatoasa de care sa ne tinem in ceea ce priveste grija de sine. Asta nu inseamna doar lumanari parfumate si citit o carte la gura sobei, ci actiuni clare pe care sa le putem face zi de zi pentru noi. Aici ma gandesc la a scrie intr-un jurnal, a avea o alimentatie sanatoasa, o rutina de somn si de miscare bine stabilite. In felul acesta, putem fi mai constienti de noi si de actiunile noastre, putem sa ne dam seama cand suntem aproape sa rabufnim si sa alegem sa nu o facem.
Sunt tehnici de autoreglare si co-reglare emotionala care sunt de obicei la indemana noastra, doar ca nu suntem constienti de ele. Pentru asta, am creat instrumentul gratuit, numit „meniul de relaxare”, care poate fi descarcat de aici: https://www.emotiiinfarfurie.ro/produs/meniu-de-relaxare/
Dar desigur, sunt si momentele in care putem ajunge sa facem asta, sa rabufnim, iar aici vine partea de interventie. Asta inseamna sa pot reveni si sa repar relatia pe care am fisurat-o cu ceea ce am spus sau am facut, sa am capacitatea sincera de a-mi cere scuze, stiind ca voi incerca din rasputeri sa nu mai repet acel ceva pentru care imi pare rau.
Asta vine din nou la pachet cu un disconfort emotional, dar este si un teren de crestere si asumare.
- Cand ar trebui sa ne alarmam in ceea ce priveste igiena noastra psiho-emotionala? Cui putem cere ajutor? Ce impact poate avea asupra jobului nostru un psihodiagnostic?
As incepe din nou cu partea de preventie, din dorinta de a insista legat de a o igiena psiho-emotionala. Asa cum mergem la medic pentru analize anuale, asa cum ne ingrijim de igiena corporala, tot asa avem nevoie sa constientizam si importanta ingrijirii noastre la nivel emotional.
Aici voi incuraja direct si deschis mersul la psihoterapie sau la grupuri de suport, care au un impact extraordinar asupra starii noastre emotionale.
- Cum vezi tu procesul acesta de observare a lumii interioare si de armonizare inainte de a reactiona in lumea exterioara?
Din punctul meu de vedere, este unul dintre cele mai bune si sanatoase lucruri pe care le putem face pentru noi: sa ne cunoastem interiorul, prin a ne observa pe noi, constient, in diferite situatii si relatii. Ce as puncta aici si mi se pare important este partea aceasta de a nu ne afunda prea mult in analiza de teama ca am putea gresi sau ca am putea spune ceva nepotrivit. Adica sa ne afundam si sa nu mai actionam.
E important sa ne reamintim ca putem reveni atunci cand vrem sa corectam ceva si mai ales, ca doar asa putem invata: incercand.
- Pana la ce varsta putem schimba lucruri la noi? Consideri ca procesul schimbarii este diferit in randul educatorilor?
Avem acces azi, prin intermediul Internetului, la multe povesti despre oameni care au reusit schimbari remarcabile la varste inaintate sau care au invatat ceva atunci cand ceilalti nu le dadeau sanse.
Capacitatile noastre de schimbare si de adaptare sunt cele care ne-au adus astazi unde suntem, care ne-au ajutat sa evoluam ca specie.
Legat de educatori, am in minte doua idei: una dintre ele este ca fiecare profesie are specificul ei si e necesar sa il avem in vedere, iar cea de-a doua este ca in spatele functiilor si cartilor de vizita, toti suntem oameni. Tine de dorinta noastra de schimbare si de ceea ce suntem dispusi la nivel actionabil sa facem legat de asta.
- Cum ne impacam cu imperfectiunea?
Imperfectiunea, din punctul meu de vedere, este unul dintre cele mai frumoase daruri ale vietii, chiar daca stiu ca ne e greu sa o vedem asa. Si mie mi-a fost.
Perfectiunea imi pare plictisitoare si lipsita de sens, de esenta. Cum ar fi sa aratam toti intr-un anume fel, sa ne comportam conform acelorasi standarde, sa ducem o viata la patru ace pe toate planurile? Unde ar mai fi sensul, unde ar mai fi invatarea, flexibilitatea si diversitatea?
Ne impacam cu imperfectiunea atunci cand, trecand prin propriul proces de crestere si auto-cunoastere, ajungem la ideea ca motivul pentru care ne-am simtit poate neiubiti sau insuficient de buni nu avea legatura cu cat de bine faceam lucrurile, ci cu faptul ca ingrijitorii nostri nu au avut cunostintele, resursele si maturitatea emotionala de continere si prezenta. Asta a fost atunci, asa se intamplau lucrurile, intr-un desert emotional, de cele mai multe ori. Astazi, noi suntem in alt punct si avem responsabilitatea fata de noi si unii fata de altii sa ne activam aceste resurse la care avem acces.
Asa ne impacam cu imperfectiunea: cand incepem sa ne cunoastem, sa ne acceptam cu ale noastre, ramanand totodata curiosi de traseul nostru prin viata.
Acceptarea imperfectiunii vine la pachet cu o lejeritate si o flexibilitate, care sunt extraordinare ca experienta.
- Cum abordam victimizarea si neputinta manifestata de unii educatori in raport cu beneficiarii si cu sistemul de educatie?
Daca mai sus am povestit despre starea de prezenta si asumare, e important sa stim ca zona de victimizare si neputinta ne tine ancorati de trecut, acolo unde nu aveam resurse. Nu suntem in papucii de adult atunci cand ajungem sa ne simtim asa si e important sa stim asta si sa revenim in prezent. Din nou, vine la pachet cu mult lucru de sine si cu dorinta de a face lucrurile diferit. Aici nu o poate face nimeni pentru noi. Zona de victimizare si de neputinta nu este una de crestere si este dificila pentru cine o experimenteaza si pentru persoana asupra careia se exercita, mai ales daca vorbim despre copii. Ei au nevoie sa ne vada capabili, nu intr-un mod fortat, ci intr-un mod de „avem resurse, suntem aici sa va ajutam sa cresteti sanatos si armonios.”
Cum o abordam? As zice ca deja facem asta, chiar si prin acest interviu. O abordam asa, povestind despre ea cu fiecare ocazie, prin programe psiho-educatie si grupuri de sprijin.
- Pana la ce punct putem valorifica nevoia de validare si cand devine nesanatoasa in meseria de dascal?
As raspunde aici cat se poate de punctual: pana la punctul in care stim ca inca suntem in papucii de adult, atunci cand o oferim si atunci cand o cerem sau primim.
Devine nesanatoasa pentru oricine, atunci cand satisface nevoi ramase neimplinite din trecutul nostru. Nu putem umple goluri de atunci cu ceva din prezent. E nevoie din nou aici de asumare si de observare, fiecare cu procesul sau.
- Care este cel mai mic pas pe care il pot face educatorii pentru a avea o o viata interioara linistita?
Ceea ce putem face fiecare dintre noi: sa constientizam si sa actionam conform ideii ca indiferent de modul in care am fost crescuti, astazi ne putem creste noi pe noi, mai sanatos, mai asumat, cu multe resurse pe care le avem la dispozitie, alegandu-ne ghizi acolo unde simtim ca avem nevoie.
Interviul a fost realizat pentru cititorii cartii „Tezaur de greseli. Ghid de supravietuire pentru profesori” despre a carei aventura puteti afla mai multe ∴AICI∴