• Ce ai vrea sa stie cititorii despre tine?

Probabil faptul ca pe langa rolul de profesor pentru invatamant prescolar, am si rolul de psihoterapeut. Iar despre mine ca persoana, ca sunt o persoana careia ii place sa se dezvolte in mod constant, sa invete lucruri noi. Si mai mult decat atat pot spune despre mine ca imi place sa impartasesc cu ceilalti ceea ce invat. Atunci cand invat ceva nou ma entuziasmez si incep sa le spun si altora. Doar ca de multe ori poate respectivele persoane nu doresc sa afle acele informatii. Asa ca tocmai de aceea am ales sa tin cursuri pentru profesori, mai specific pentru educatoare, pentru a impartasi din cunostinele mele cu persoane care isi doresc sa stie mai mult.

  • Care sunt capcanele identificarii cu rolul de salvator?

Atunci cand intram in acest rol de multe ori putem ajunge la burn-out. Si apare intrebarea: Sa salvez pe cine? Acea persoana isi doreste sa fie salvata? In plus, acea persoana isi doreste sa fie salvata de mine? Cred ca e nevoie sa constientizam acest aspect. Cred ca profesorii foarte usor cad in capcana rolulului de salvator. Vor sa salvez copiii, sa salveze parintii. Si cand nu reusesc se simt tristi, frustrati, lipsiti de valoare. Cred ca asta e cea mai mare capcana. Ca valoarea mea ca om sa depinda de numarul celor pe care i-am salvat. Or iesirea din acest rol de salvator vine cu multa eliberare. E important sa intelegem ca fiecare om e responsabil de propria persoana si ca nu e rolul nostru sa salvam. Si aici imi vine in minte povestea fluturelui, care nu a mai putut zbura niciodata din cauza „salvarii” pe care omul i-a acordat-o. Si as vrea sa nu se inteleaga gresit. A iesi din rolul de salvator nu inseamna a fi indiferent, nu inseamna „gata eu nu mai ajut pe nimeni ca nu e rolul meu sa ii salvez”. Atunci cand intram in rolul de salvator, ii vedem pe ceilalti victime. Or asta mi se pare a ne pozitiona in pozitii de superioritate fata de ceilalti. Si asta de multe ori strica relatiile. Atunci cand iesi din rolul de salvator, iti dai seama ca da, ai resurse pentru a-i ajuta pe ceilalti pe care poti sa le folosesti daca ti se cere, insa daca nu ti se cere ramai o persoana la fel de valoroasa si capabila. Un alt aspect cand iesi din rolul de salvator e acela ca vezi resursele in ceilalti. Cumva treci de la o mentalitate de genul: „Eu sunt aici sa te salvez”, la ”Eu am incredere ca ai resursele de a face fata acelei situatii si daca doresti pot sa fiu alaturi de tine.”. Practic cand ii arat celuilalt ca am incredere in el, nu fac lucrurile in locul lui. Pana la urma asta face un profesor bun, nu? Il indruma pe copil, ii arata ca are incredere in el si nu rezolva profesorul temele in locul copilului sau nu merge la examen in locul lui.

  • Cum recomanzi sa abordam greselile de care devenim constienti?

Cu autocompasiune. De multe ori cand gresim apare acea voce critica din mintea noastra care ne pune la pamant ca si cum acea greseala e cel mai rau lucru de pe lumea asta. Cred ca e important sa ne gandim asa: Daca o persoana draga mie ar fi gresit ce i-as spune? As vorbi cu ea asa cum vorbesc cu mine? In plus e nevoie sa constientizam care sunt convingerile pe care le avem vis a vis de greseli. Pentru ca daca eu sunt critica cu mine atunci cand gresesc, cel mai probabil voi fi la fel de critica si cu copiii. Daca ne gandim ca greselile sunt oportunitati de a creste, de a ne dezvolta atunci poate le vom privi altfel. De asemenea e important sa analizam ce ni s-a transmis in familia de origine si in scoala cu privire la a gresi. Erau tolerate greselile? Care au fost mesajele care ni s-au transmis cu privire la greseli?

  • Cum anume ne dam seama ca abuzam de puterea noastra in relatiile cu copiii? Dar in relatiile cu egalii?

Citisem la un moment dat intr-o carte (nu mai stiu cum se numea) urmatoarea intrebare: Daca copilul din fata ta ar fi un adult, te-ai comporta la fel cu el? Am ramas blocata cateva minute pe acea intrebare si apoi am constientizat ca raspunsul e „nu”. Daca in fata mea ar fi un adult, nu mi-as permite sa vorbesc asa cu el, sau mai bine zis nu mi-as permite sa ridic tonul la el. Si acela a fost momentul in care am constientizat ca erau momente in care nu ii tratam pe copii cu respect si ca abuzam de puterea pe care o aveam. Adica un fel de „eu am dreptul, eu imi permit, voi nu”. Si din acel moment pur si simplu am inceput sa ii privesc altfel pe copii si sa ii tratez cu respect, sa vorbesc cu ei ca si cu niste adulti in miniatura. Si vezi tu, de multe ori profesorii se plang de faptul ca copiii nu ii trateaza cu respect. Si cred ca fiecare profesor ar trebui sa isi puna intrebarea: Eu ca adult, ii tratez pe copii cu respect? Cred ca e important ca fiecare dintre noi sa fim sinceri si vulnerabili, in primul rand in relatie cu noi insine. Nu vreau sa se inteleaga ca ii jigneam pe copii, sau ca le vorbeam pe un ton agresiv. Ci era mai degraba o chestie de atitudine. Acea atitudine pe care si eu am invatat-o din relatiile cu profesori de-ai mei, atitudinea de „Eu sunt seful.” Ooo, si copiii de gradi asa fain scot asta la suprafata artandu-ti cu nu tu esti seful. Si asa usor ajungi in lupte pentru putere. Ce m-a ajutat pe mine mult ca abordare, a fost comunicarea nonviolenta. Este si o carte a lui Marshall Rosenberg care asa se si numeste. Cand ajungi sa intelegi ca fiecare dintre noi se comporta cum se comporta pentru ca are niste nevoi implinite sau neimplinite care ascund niste emotii, incepi sa privesti lumea dintr-o perspectiva lipsita de judecata si mai plina de compasiune.

  • Cu totii avem momente de incontinenta emotionala. Ce recomanzi in tratarea acestui tip de incontinenta? Cum ne autoreglam emotional?

Asa e. Cine zice ca nu si-a iesit din fire niciodata probabil nu e suficient de sincer cu el. E important sa constientizam ca avem astfel de momente si sa vedem ce le-a declansat. Pe mine ce m-a ajutat a fost sa imi dau seama care sunt momentele in care „imi sare tandura” cum se zice. Pentru ca atunci cand constientizezi ce te activeaza poti mai departe sa intelegi si de ce te activeaza si cum se leaga asta de istoria ta de viata. Apoi sa vezi ce nevoi nu iti sunt indeplinite si ce ai simtit in acele momente. A fost furie, a fost frica? De multe ori in spatele furiei se afla frica. Am sa iti dau un exemplu apropo de momentele astea si de cum se leaga ele de istoricul nostru. Eu „ma activam” cand un copil se dadea pe hinta (leagan) si un altul alerga prin fata sau prin spatele leaganului. De ce? Pentru ca il vedeam din start cu capul spart. Si incepeam sa strig: Nu-i voie sa alergi pe acolo, bla bla. La suprafata emotia parea furie. Insa in spatele acelei furii era frica. Nevoia de siguranta a copiilor nu imi era indeplinita. Cum se lega asta de istoricul meu? Cand aveam vreo 2 ani am primit o hinta in cap. Constient eu nu imi aminteam, insa inconstientul isi facea vocea auzita. Abia cand mama mea mi-a zis: „Stii ca tu ai primit o hinta in cap cand aveai 2 ani? Poate de aceea te sperii cand vezi copii care alearga in jurul hintii.” Cand am constientizat asta si aparea reactia de activare inspiram adanc si explicam copilului intr-un mod calm de ce e important pentru mine ca ei sa nu mai alerge in jurul hintii. Cred ca autoreglarea emotionala incepe in primul rand cu numirea emotiei. Cand vorbim despre emotii noi spunem ca ne simtim bine sau rau. Un instrument precum roata emotiilor, poate fi util in a constientiza ceea ce simtim. Apoi dupa ce numim emotia sa vedem ce vrea ea sa ne transmita, care e mesajul emotiei. Deja cand numim emotia si o acceptam sunt pe jumatate autoreglati. Tendinta noastra e sa ne negam emotiile si sa negam si emotiile copiilor.

  • Cand ar trebui sa ne alarmam in ceea ce priveste igiena noastra psiho-emotionala? Cui putem cere ajutor? Ce impact poate avea asupra jobului nostru un psihodiagnostic?

Sincer, din punctul meu de vedere fiecare profesor ar trebui sa aiba un psihoterapeut sau un consilier scolar cu care sa poata discuta deschis in momentele de stres, de tensiune emotionala. Un profesor care merge la psihoterapie va reusi sa isi inteleaga mult mai bine starile, si se va putea autoregla emotional mult mai usor.  Sincer daca testele de evaluare psihologica s-ar face la un nivel mai „avansat” probabil multi profesori ar avea un psihodiagnostic. Cum astfel de teste nu se fac, toata lumea e „sanatoasa psihic”. La noi in tara nu cred ca sunt prea bine reglementate aceste aspecte. Privind in urma la profesori de-ai mei, pot sa identific profesori cu diverse tulburari de personalitate sau tulburari afective. Profesori care au facut mult rau unor copii. Dar nu se punea accentul pe asta cum nici acum nu prea se pune. Iar ca sa revin la cui putem cere ajutor, eu as introduce posibilitatea ca profesorii sa isi poata lua concediu de odihna cand au nevoie de odihna. Multa lumea invidiaza profesorii pentru cat concediu au. Nimeni nu se intreaba: Oare profesorul x nu ar avea nevoie de odihna si in timpul anului scolar nu doar in vacante? Nu prea conteaza cum te simti, te duci la scoala. Ca nu are cine sa te inlocuiasca nu? Si apoi ne intrebam de ce ajung profesorii la burnout.

  • Cum vezi tu procesul acesta de observare a lumii interioare si de armonizare inainte de a reactiona in lumea exterioara?

Cred ca e absolut necesar daca vrem sa avem parte de sanatate emotionala si chiar si de sanatate fizica, deoarece vedem tot mai multe studii care ne arata ca majoritatea bolilor au cauze psiho-emotionale. Cu cat ne cunoastem si ne intelegem mai bine cu atat suntem mai impacati cu propria persoana. Iar atunci cand avem o relatie sanatoasa cu propria persoana, vom avea relatii sanatoase si cu cei din jurul nostru.

  • Pana la ce varsta putem schimba lucruri la noi? Consideri ca procesul schimbarii este diferit in randul educatorilor?

Eu cred ca la orice varsta putem face schimbari daca ne dorim asta. Paradigma conform careia doar pana la o varsta putem face schimbari nu mai e de actualitate. La orice varsta putem face schimbari daca avem motivatie. In ce sens sa fie diferit?

  • Cum ne impacam cu imperfectiunea?

Privind natura si evitand sa ne comparam cu ceilalti. In natura totul e imperfect si in acelasi timp perfect. Un copac nu sta sa se gandeasca: A, uite ca ceilalti copaci au inflorit, atunci ce rost are sa mai infloresc si eu? A, eu am o creanga stramba atunci o las balta si nu mai infloresc. Nu. El infloreste pur si simplu. Cand vom intelege si accepta unicitatea fiecaruia dintre noi, vom accepta si imperfectiunea.

  • Cum abordam victimizarea si neputinta manifestata de unii educatori in raport cu beneficiarii si cu sistemul de educatie?

Cand vrem sa fim in rolul de victime asteptam sa vina salvatorii sa ne salveze. Cand constientizam ca nu exista salvatori, iesim din rolul de victime si ne asumam responsabilitatea. E usor sa fim victime si sa ne plangem de cat ne e de greu. Am fost si eu acolo. In fiecare zi ajungeam acasa cu dureri de cap. De ce? Pentru ca mi-as fi dorit sa controlez totul. Cand am inteles ca nu pot controla tot si cand am inceput sa imi asum responsabilitatea si sa fac ceea ce tine de mine m-am simtit mult mai bine. Ne putem plange de sistem, de parinti, de copii. Sau putem sa ne punem intrebarea: Ce pot eu sa fac ca sa imi fac viata mai frumoasa?

  • Pana la ce punct putem valorifica nevoia de validare si cand devine nesanatoasa in meseria de dascal?

Cred ca la inceput e de folos sa primim validare din partea colegilor cu mai multa experienta. Asta ne da mai multa incredere. Insa daca facem tot ceea ce facem doar pentru a primi validare, atunci nu mai e ok. Pentru ca daca facem ceva pentru validarea si validarea nu vine, ne vom simti nevalorosi.

  • Care este cel mai mic pas pe care il pot face educatorii pentru a avea o o viata interioara linistita?

Mai mult focus pe autocunoastere si dezvoltare personala, oricat de cliseic ar suna.

Interviul a fost realizat pentru cititorii cartii „Tezaur de greseli. Ghid de supravietuire pentru profesori” despre a carei aventura puteti afla mai multe ∴AICI∴

♥ COMANDA CARTEA CU MIROS DE HARTIE ♥

♠ COMANDA CARTEA IN FORMAT KINDLE EBOOK ♠