Uneori este de ajuns un derapaj de la cursul obisnuit al vietii ca sa ai un sentiment de dislocare si singuratate: o boala neasteptata, pierderea cuiva drag, o despartire, problema la job. Cand sotul sau  s-a imbolnavit, iar ea a fost nevoita sa renunte la o slujba foarte solicitanta, Katherine May s-a trezit aruncata intr-un ocean de incertitudine si izolare. A ales sa scrie o carte despre aceasta experienta pe care a numit-o „Iernile sufletului”.

Katherine May foloseste metafora „iernile sufletului” pentru perioadele zbuciumate pe care le traversam si care isi fac simtita prezenta mai ales in anotimpurile reci, cand am vrea sa ne chircim nu doar in valurile unei paturi moi si pufoase, dar si in interiorul nostru unde simtim ca tot ce se insinueaza este golul si intunericul.

„Iernile sufletului” inseamna de fapt un proces al refacerii legaturilor cu sine, in care recunoastem ca nefericirea este necesara in masura in care este instructiva. Nefericirea este cea care ne arata ca ceva nu functioneaza si ca nu trebuie sa ne simtim vinovati sau neputinciosi daca intr-o zi nu avem chef nici sa ne ridicam din pat, asta face parte din noi si trebuie sa ne acceptam zilele rele in aceeasi masura in care le acceptam pe cele bune.

Cartea e marturia felului in care Katherine a reusit sa depaseasca momentele grele si a invatat sa le priveasca mai degraba ca pe niste sanse de a se dezvolta. Transformarile incredibile prin care natura trece in timpul iernii pentru a supravietui frigului i-au slujit autoarei drept surse de inspiratie, dandu-i puterea de a continua.

Folosind exemple din literatura, mitologie sau lumea naturala, „Iernile sufletului” aduna o serie de lectii inspiratoare despre puterea eliberatoare a odihnei si a retragerii.

Sper ca urmatorul fragment din carte sa va ajute sa treceti prin iarna de afara sau din suflet:

„Iarna e despre transformare. In mitologia gaelica, vrajitoarea-zeita cunoscuta sub numele de Cailleach ia forma umana de Samhain, ca sa domneasca peste lunile de iarna, aducand cu ea vanturi   si vreme apriga. Chiar si pasii ei schimba tinutul: muntii Scotiei s-au  format cand a aruncat stanci din cos si poarta cu ea un ciocan ca sa modeleze vaile. O atingere  a ei  e suficienta ca sa inghete  pamantul. Cu toate astea, Cailleach  e considerata  mama zeilor, originea  morocanoasa  si rece a tuturor lucrurilor. Domnia ei  dureaza pana  la  inceputul  lunii  mai, cand  Brighde preia  puterea, iar Cailleach  se transforma in  piatra. In  anumite variante ale mitologiei, Cailleach si  Brighde sunt  doua  fete ale aceleiasi zeitati: tinerete si vitalitate pentru vara, batranete si intelepciune pentru iarna.

Asa cum descoperim adesea in folclorul vechi, Cailleach  ne ofera o metafora  ciclica  a vietii, una in care energiile primaverii sosesc iar  si iar, hranite de retragerea  iernii. Nu  mai suntem obisnuiti sa gandim asa. In schimb, avem obiceiul sa ne imaginam vietile noastre ca fiind liniare, un mars indelungat de la nastere la moarte, in care acumulam puteri doar  pentru  a  renunta  la ele, in  tot  acest  timp  pierzandu-ne treptat  frumusetea  tinereasca. Asta  este dureros  de  fals. Viata serpuieste ca  o poteca  prin  padure. Avem anotimpuri in care inflorim si anotimpuri in care ne pierdem frunzele, scotandu-ne la iveala oasele dezgolite. In timp, ele revin din nou la viata.

Asta imi aduce aminte de povestea pe care Shelly, o prietena de-ale mele, o spune despre anul in care a iesit complet din viata. La doar optsprezece ani, a intrat in coma dupa ce s-a imbolnavit de meningita bacteriana. Cand s-a trezit, trei zile mai tarziu, era neputincioasa, incapabila sa se ridice din patul de spital sau sa-si mestece mancarea. Dar ceva se intamplase in orele intermediare, ceva ce o ajutase sa indure lunile de recuperare care au urmat. Fusese scufundata intr-un vis incredibil, in care parea ca aluneca prin intuneric, dar auzea un cantec, iar acesta a ridicat-o si a purtat-o la o caravana pe un varf de deal, unde a asteptat in siguranta.

A revenit la viata de zi cu zi,  stiind ca era diferita de toate celelalte persoane de varsta ei: nu-i mai era teama de moarte, care acum  i se parea un proces minor. Avea, de asemenea, un simt renascut al concentrarii si vointei, care veneau din cunoasterea scurtimii vietii. Asta i-a permis sa renunte la vechiul eu si sa-si construiasca unul nou. De fiecare data cand vorbesc cu ea despre asta, am senzatia ca a avut un contact mai bun cu ciclul vietii decat noi ceilalti. Stie cum e sa naparlesti si sa-ti creasca o piele noua.

Caderea frunzelor din arborii de foioase se numeste abscizie. Are loc la trecerea din toamna in iarna, facand parte dintr-un arc de crestere, maturizare si reinnoire. Primavara si vara, celulele frunzelor sunt pline de clorofila, o substanta de un verde viu, care absoarbe lumina soarelui si alimenteaza procesul de transformare a dioxidului de carbon si apei in carbohidrati si zaharuri care-i permit copacului sa creasca. Dar, la finalul verii, pe masura ce zilele se scurteaza si temperaturile scad, copacii de foioase nu mai produc hrana. In  absenta luminii, devine prea costisitor sa mentina tot mecanismul de crestere. Clorofila incepe sa se descompuna, dand  la iveala  alte culori care au  fost  mereu prezente in frunza, dar care erau acoperite de abundenta de pigment verde: portocaliu si galben, derivate din caroten si xantofila. Alte schimbari chimice au loc pentru a crea pigmenti rosii de antocianina. Amestecul exact difera de la copac la copac, producand uneori nuante de galben viu , portocaliu si maro, iar alteori tonuri de rosu sau violet.

Dar, in timp ce se intampla asta, un strat de celule slabeste intre codita si creanga: aceasta se numeste zona de abscizie. Treptat, aceasta face ca frunza sa nu mai aiba acces la apa, ea moare  si devine maro si, de cele mai multe ori, cade, fie sub forta propriei greutati, fie incurajata de ploile si vanturile iernii. In decurs de cateva ore, copacul va fi produs substantele necesare pentru a vindeca cicatricea lasata de frunza, protejandu-se de evaporarea apei, de infectii si de invazia parazitilor.

Chiar in timp ce cad frunzele, mugurii culturilor de anul urmator sunt deja la locul lor, asteptand sa erupa din nou primavara. Majoritatea copacilor isi produc mugurii in mijlocul verii, iar caderea frunzelor toamna ii scoate la iveala, ordonati si in asteptare, protejati de frig prin teci groase. Rareori ii observam pentru ca avem senzatia ca vedem scheletul unui copac, un lucru mort pana cand revine soarele. Dar, daca priviti cu atentie, fiecare copac in parte este inmugurit, de la mugurii ca niste gheare ascutite ale fagului, pana la mugurii negri precum copitele ai frasinului. Multi copaci isi expun iarna martisorii, cum ar fi cozile de miei de un verde crud ai alunului sau mugurasii blanosi cenusii ai salciei. Acestia se folosesc de vant si de insecte pentru a raspandi polenul, pregatiti pentru anul care urmeaza.

Copacul sta in asteptare. Are totul pregatit. Frunzele cazute din el acopera solul padurii, iar radacinile aduna umezeala suplimentara a iernii, oferind o ancora sigura impotriva furtunilor  sezoniere. Conurile si  nucile  sale  coapte  ofera  hrana  esentiala in  aceasta  perioada  de  penurie  pentru  soareci si veverite, iar  coaja  lui  gazduieste insecte care hiberneaza si ofera o sursa de hrana pentru caprioarele infometate. Nici vorba sa fie mort. De fapt, el este viata si sufetul padurii. Doar ca-si vede de treaba in  liniste. Nu  va reveni la viata primavara. Isi  va pune doar un vesmant nou si va infrunta din nou lumea.

Duritatea iernii poate sa scoata la iveala culori pe care altminteri le-am rata. Odata am urmarit cum o vulpe traversa  un camp inghetat, cu blana stralucind in penumbra. Cand ma plimb prin padurea golasa iarna, sunt inconjurata de nuante uimitoare de rosu ca blana vulpii: stralucirea intensa a ferigilor, manunchiurile ei uscate incolacite ca o dantela; frunzele de un rosu-sangeriu ramase pe rugul de mur; ultimele fructe salbatice din tufisurile de caprifoi si manunchiurile portocalii de macese. Ilexul iconic, crengile sale atat de intens cautate de fiecare Craciun. Este galbenul viu al tufelor de grozama de pe lande, stralucind pana vine primavara, precum si impunatorii arbori vesnic verzi si amestecul de frunze verzi care raman neobservate pe sol. Viata continua sa se desfasoare din abundenta iarna – schimbarile care au  loc acum ne vor purta spre splendoarea vietii viitoare.”

Daca rezonezi cu schimbarile si frumusetile naturii si recent ai trecut printr-o pierdere traumatica si neasteptata a cuiva drag sau esti indurerat/ă de un diagnostic fulgerator, de o despartire brusca, de o pierdere a unei parti din tine, te invit sa pasesti timp de doua luni in programul terapeutic Iarna Sufletului pe care l-am creat pentru tine, cel/cea care a ramas cu un gol fara margini. Programul se desfasoara online, pe platforma Zoom, sub forma unui proces pe parcursul a 18 sesiuni individuale (o sesiune dureaza 50 de minute) grupate astfel: prima saptamana/5 sesiuni, a doua saptamana/4 sesiuni, a treia saptamana/3 sesiuni, a patra saptamana/2 sesiuni, urmate de inca patru saptamani a cate o sesiune fiecare. Dupa aceste 18 intalniri, pacientul hotaraste daca doreste sa continue procesul.

In primele 10-15 minute din fiecare sesiune pacientul are nevoie sa se conecteze pentru un exercitiu de mindfulness dintr-un spatiu in aer liber (parc, gradina), urmand ca sesiunea sa continue in interior (casa, masina, spatiu intim), sub ghidajul implementat virtual de psihoterapeut. Pe toata durata programului pacientul va scrie intr-un jurnal propriile ganduri, sentimente si constientizari pe care le experimenteaza in conexiunea cu natura.

E posibil sa nu avem libertatea de a alege daca sa ne traim iarna sufleteasca sau nu, dar putem alege cum sa o traim.